Paznicul de la parcarea subterană de pe strada Depoului, din Ploiești, zice că l-a auzit înainte să-l vadă. Un scâncet slab, aproape o șoaptă, care se repeta la fiecare câteva minute, ca un ceas stricat. A crezut că e o pisică rătăcită printre coloanele de beton. Nu era.
Într-un Dacia Logan gri, parcat într-un colț unde camerele prindeau doar jumătate din imagine, dormea — sau mai degrabă supraviețuia — un ciobănesc de vreo trei ani, murdar, cu blana lipită de transpirație și praf. Numărul de înmatriculare fusese scos. Amândouă plăcuțele. Cineva se asigurase că, dacă mașina avea să fie găsită, nimeni n-ar fi putut da de proprietar.
Omul ăla avea un nume pentru câine. Îl striga Rex, după spusele unui vecin de bloc care-i mai văzuse împreună la plimbare pe strada Gheorghe Doja. Rex avea lesă, bol, un loc pe canapea. Avea, cel puțin așa credea el, un stăpân.
Paznicul, un bărbat pe nume Costel Bălan, de 54 de ani, lucra de doi ani în tura de noapte la parcarea aceea și spune că nu uită cum a găsit mașina. "Am crezut că e abandonată de mult, că poate a rămas fără asigurare și proprietarul a plecat din țară. Da' geamul din spate era puțin lăsat, cât să intre aer. Și când m-am apropiat, l-am văzut. Stătea cu capul pe bord, uitându-se la mine ca și cum ar fi sperat să fiu eu ăla pe care-l aștepta."
Nouă zile. Atât a stat Rex închis în mașina aia, la minus trei etaje sub stradă, fără lumină naturală, fără apă proaspătă, mâncând — se pare — doar niște resturi de pâine rămase pe bancheta din spate. Nouă zile în care omul care-l hrănise, care-l lăsase să doarmă pe covorul din hol, pur și simplu nu s-a mai întors. A scos plăcuțele, a încuiat portierele și a plecat, lăsând în urmă o viață care nu înțelegea nimic din ce se petrecea.
Când Costel a deschis ușa mașinii, Rex nu a mușcat, nu a lătrat, nu a încercat să fugă. S-a ridicat cu greu pe labele din față, tremurând, și a întins capul spre mâna omului. Căuta, pur și simplu, pe cineva de care să se poată agăța.
A fost dus de urgență la un cabinet veterinar de pe bulevardul Republicii, unde medicul, dr. Ioana Vasiliu, l-a găsit deshidratat sever, cu o pierdere în greutate de aproape patru kilograme și cu începuturi de insuficiență renală din cauza lipsei de apă. "Dacă mai stătea două-trei zile acolo, nu mai ajungea la noi", a spus ea. "Și totuși, când l-am examinat, nu a avut nicio reacție agresivă. Niciuna. Un câine terorizat de obicei se apără. El doar s-a lăsat în mâinile noastre."
Vestea despre Rex a circulat rapid într-un grup de Facebook al asociației locale de protecție a animalelor, "Suflet pentru patru labe" din Ploiești, și de acolo a ajuns la o femeie pe nume Diana Marin, educatoare la o grădiniță din cartier, care de trei ani ia în plasament temporar câini abandonați, până le găsește o familie.
Diana a venit la cabinet în aceeași seară. A intrat în cușcă, s-a așezat pe jos, nu l-a forțat să se apropie. A așteptat. După vreo zece minute, Rex și-a pus capul pe genunchiul ei.
"În momentul ăla am știut că rămâne la mine, orice-ar fi", spune Diana. "Nu l-am botezat din nou Rex. I-am pus Picasso, pentru că are pe spate o pată neagră care, dacă te uiți lung la ea, pare o pensulă trasă aiurea. Mi s-a părut că merită un nume nou, pentru o viață nouă."
Proprietarul mașinii a fost identificat relativ ușor, pentru că administrația parcării ținea evidența abonamentelor lunare, iar locul era plătit pe numele unui bărbat de 41 de ani din Ploiești. Confruntat de un reprezentant al asociației și de un ofițer de poliție locală, omul a recunoscut fără ocolișuri: se muta cu chirie într-un apartament unde proprietarul nu accepta animale și "n-a avut cui să-l lase". A spus-o exact așa, ca pe o scuză de bun-simț.
Diana a depus plângere pentru cruzime față de animale, în baza Legii 205/2004. Dosarul a ajuns la Poliția Municipiului Ploiești, iar bărbatul a fost amendat cu 4.500 de lei și a primit interdicție de a mai deține animale timp de doi ani, decizie confirmată de instanță la începutul lunii octombrie.
Dar partea care a liniștit-o pe Diana n-a fost amenda. A fost hârtia pe care a semnat-o chiar ea o săptămână mai târziu, la notariatul de pe strada Mihai Bravu: un act de adopție definitivă, prin care Picasso devenea, în acte, câinele ei, cu microcip trecut pe numele ei și carnet de vaccinări reînnoit. A plătit integral tratamentul la cabinet, aproape 1.800 de lei, din banii ei, fără să ceară nimic de la asociație.
Acum, în fiecare dimineață, Picasso o așteaptă pe Diana la ușa dormitorului, cu lesa deja în bot, pregătit pentru plimbarea de pe malul lacului din apropiere. A mai luat în greutate un kilogram și jumătate și, zice Diana, a început să doarmă cu tot corpul întins, nu mai încolăcit ca în primele nopți, când tresărea la orice zgomot de portieră trântită afară, pe stradă.
Omul din Logan n-a mai apărut nicăieri. Dosarul lui e închis, amenda plătită, interdicția în vigoare. Picasso nu mai are motive să-l aștepte — are altă ușă, altă mână, alt nume.
