Vocea bătrânului s-a frânt în mijlocul holului de la Urgențe.
— Vă rog… salvați-o pe nepoata mea!
În brațe ținea o fetiță ardeă de febră, cu obrajii supți și buzele crăpate. Avea poate șase ani. Rochița ei, deși curată, era ponosită la mâneci.
Asistenta de la recepție nu și-a ridicat privirea din ecran.
— Aveți avansul pentru internare? Trei mii de lei, cash sau card.
— N-am… — bătrânul a strâns copila mai tare. — N-am acum atâția bani. Dar vă jur că-i aduc. Numai ajutați-o pe ea mai întâi.
— Domnule, regret. Fără avans nu pot deschide fișă de internare. Așa e procedura la Spitalul Județean.
Fetița a izbucnit în plâns și s-a prins cu brațele de gâtul lui.
— Bunicu'… nu mă lăsa…
Bătrânul și-a lăsat bărbia pe părul ei încins și a strâns din dinți, numărând în minte ultimii bani pe care-i avea în buzunarul de la piept: o sută douăzeci de lei, atât.
Atunci o voce a tăiat zgomotul holului ca un cuțit.
— Duceți copilul în sala de gardă. Acum. Eu răspund.
Toți s-au întors spre bărbatul în halat alb care venea cu pas grăbit pe coridor. Medicul s-a lăsat pe un genunchi lângă fetiță, i-a dus degetele la gât, a verificat pulsul, i-a ridicat pleoapa cu blândețe. Apoi a privit în sus, spre bunicul care o ținea.
Degetele lui au încetat să mai caute pulsul. A rămas așa, cu mâna pe încheietura fetiței, fără s-o mai miște.
Fața aceea. Ochii aceia obosiți, dar la fel de albaștri. Cutele din jurul gurii pe care le ținea minte dintr-o altă viață.
Bătrânul a dus mâna la pieptul fetiței, ca să se agațe de ceva, și a întrebat printre dinți:
— Daniel…? Daniel, tu ești? Chiar tu?
Medicul a rămas înțepenit cu mâna încă pe încheietura fetiței. O bucătărie mică din Tecuci, o ușă trântită, un geamantan cărat în fugă pe scări, vocea mamei lui strigând în urma lui să nu mai calce înapoi — totul a năvălit odată.
— Tată…? — cuvântul i-a scăpat ca o șoaptă, aproape fără voce.
Pe hol s-a lăsat o tăcere grea. Asistenta de la recepție a încetat să mai bată la tastatură. O femeie cu un copil adormit în brațe, în colțul sălii de așteptare, s-a uitat și ea spre ei.
Asistentele au venit cu căruciorul și au dus fetița spre sala de gardă. Dar chiar în clipa aceea, bătrânul l-a prins pe Daniel de mână — strâns, cum te prinzi de ceva ca să nu te prăbușești — și a spus o propoziție care a scos tot sângele din obrajii doctorului.
— Fata asta… nu-i chiar nepoata mea de sânge. E fiica Alinei, vecina noastră de la parter, din Tecuci. Când tu ai plecat, eu am rămas în casa aia singur, și Alina și fetița ei mi-au fost tot ce-am avut. Alina mi-a fost ca o fiică — și Ioana, ca o nepoată. N-am avut pe nimeni altcineva.
Daniel s-a oprit cu respirația pe loc, numărând în gând cei optsprezece ani de când nu-l mai văzuse pe omul din fața lui. Avea douăzeci și doi de ani când fugise la Iași de casa aia mică de pe strada Primăverii, de tatăl care bea și dispărea cu săptămânile. Dăduse admitere la Medicină, își schimbase și numărul de telefon, convins că lasă în urmă doar o adresă, nu o datorie.
— Alina a murit acum șase luni, — a continuat bătrânul, cu vocea gâtuită. — Cancer. N-am avut cu ce s-o tratez cum trebuia. Am vândut tot ce aveam — și casa aia din Tecuci, Daniel, aceeași casă din care ai plecat tu — am vândut-o pe nimic, la un vecin, ca să-i cumpăr chimioterapie. N-a fost de-ajuns. Mi-a rămas fata ei. Ioana. N-avea pe nimeni altcineva s-o ia. Am luat-o eu.
Daniel s-a așezat pe un scaun de plastic din sala de așteptare și și-a frecat palmele una de alta, de parcă ar fi vrut să șteargă de pe ele praful drumului de optsprezece ani.
— Cât… cât ai pentru chirie acum? — a întrebat, fără să-și ridice privirea.
— Stau cu ea la o cunoscută, în Nicolina. O cămăruță. Plătesc cât pot din pensia mea de patru sute cincizeci de lei.
În sala de gardă, asistentele îi montau deja perfuzie fetiței — deshidratare severă, febră de patruzeci de grade, o infecție urinară netratată la timp pentru că nimeni n-avea bani de analize. Colegul lui Daniel, medicul de gardă, a ieșit pe hol și a confirmat: dacă mai întârziau o oră, risca sepsis.
Daniel s-a ridicat brusc, de parcă scaunul l-ar fi ars. S-a dus la recepție.
— Anulați avansul. Fata e internată pe cardul meu de salariat, acum. Faceți hârtiile.
Asistenta a încuviințat fără să mai pună întrebări — toți din spital îl cunoșteau pe doctorul Daniel Cristea, șeful de secție Pediatrie de la Spitalul Județean "Sf. Spiridon".
A urmat o noapte lungă. Daniel a stat pe un scaun lângă patul Ioanei, cu bătrânul adormit alături, sforăind ușor de oboseală. A rupt în bucăți mici un pahar de carton gol, din plastic, fără să-și dea seama ce face cu mâinile, în timp ce fetița respira liniștit sub perfuzie, cu fața mică relaxată.
Dimineață, când Ioana s-a trezit, febra scăzuse. L-a privit pe Daniel cu ochii ei mari, obosiți, și a întrebat, cu o voce de copil care nu mai avea încredere în nimic:
— Tu ești doctorul care m-a salvat?
Daniel s-a aplecat spre ea.
— Da. Și o să mai fiu și altceva pentru tine, dacă vrei.
Fetița n-a înțeles, dar a închis ochii și a adormit la loc, ținându-l de mână.
Peste trei zile, când Ioana a fost externată, Daniel n-a mai plecat singur din spital. A dus-o pe fetiță și pe bătrânul Vasile acasă la el, într-un apartament din Copou pe care-l locuia singur de ani buni. A început actele de tutelă pentru Ioana cu ajutorul unui avocat pe care-l cunoștea de la spital — nu era fiica lui de sânge, dar avea să fie a lui cu toate drepturile legale, cât mai rapid posibil.
Nu s-a îmbrățișat cu tatăl lui în holul spitalului, n-au plâns unul în brațele celuilalt ca-n filme. Dar în seara aceea, când Daniel s-a întors de la gardă, a găsit masa pusă de trei — castroane cu ciorbă de pui, pâine tăiată groasă, un ulcior cu apă — și Vasile, care odată îl lăsase să plece fără să-l strige din urmă, i-a pus farfuria în față, i-a umplut-o pe jumătate, fiindcă nu mai avea mâna sigură să nu verse, și i-a zis:
— Ia loc, Daniel. S-a răcit ciorba cât te-am așteptat.
