Ferma de la Cordun

Am construit ferma aia cu mâinile mele, bucată cu bucată, de când aveam douăzeci și trei de ani.

Fiecare gard l-am ridicat cu soțul meu, Gheorghe. Fiecare brazdă de pe cele șaptesprezece hectare de lângă Cordun o știam pe de rost, ca pe palma mea. Nu era doar pământ. Era tot ce am construit noi doi când n-aveam nimic altceva decât un tractor vechi și o vacă.

Pe Gheorghe l-am îngropat acum șase ani. De atunci ferma a rămas pe numele meu, Elvira Pleșca, șaizeci și opt de ani, și pe numele fiului meu, Sorin, treizeci și cinci de ani, singurul nostru copil.

Când Sorin mi-a spus că se căsătorește cu Diana, o fată din Bacău, pe care o cunoscuse la un târg de utilaje agricole, m-am bucurat. Era frumoasă, vorbea frumos, știa ce vrea. Nu mi-am dat seama atunci că "ce vrea" includea și ferma mea.

Nunta a fost la restaurantul "Conacul Mavrocordat", la marginea Romanului, cu vreo două sute optzeci de invitați. Eu am plătit o bună parte din petrecere — nouăsprezece mii de lei, bani puși deoparte an de an din vânzarea laptelui și a porumbului.

Și tocmai când orchestra se pregătea să cânte pentru mirii care urmau să danseze primul vals, Diana s-a ridicat de la masa de onoare cu un dosar galben în mână.

A luat microfonul de la nașul de cununie, de parcă așa fusese programat tot timpul.

— Vreau să profit de ocazia asta, cât suntem toți împreună, să clarificăm o chestiune de familie, a spus ea, zâmbind larg către sală.

Am crezut că e vreo surpriză, vreun cadou pentru Sorin. Apoi a scos actele.

— Doamna Elvira, a spus ea, uitându-se drept la mine, cred că e momentul ca ferma de la Cordun să treacă pe numele nostru, al meu și al lui Sorin. Suntem o familie acum. E nedrept ca o femeie de șaizeci și opt de ani să mai muncească atâta pământ singură, când noi avem nevoie de el pentru viitorul nostru.

Sala a tăcut. Am simțit cum îmi ard obrajii. Două sute optzeci de oameni, printre care și preotul care îi cununase cu o oră în urmă, așteptau să văd ce fac.

M-am uitat la Sorin. Stătea lângă ea, în costumul lui bleumarin, cu paharul de șampanie în mână, și nu spunea nimic. Nu spunea nimic, deși era vorba de pământul tatălui lui, de pământul pe care-l călcasem amândoi cu mâinile goale.

— Sorin, am zis, nu foarte tare, dar sala era așa de liniștită că m-a auzit toată lumea. Tu ești de acord cu asta?

A ridicat din umeri.

— Mamă, hai să nu facem scandal azi. Vorbim după.

N-am mai zis nimic. N-am strigat, n-am plâns, n-am luat dosarul din mâna Dianei să-l arunc. Am pus șervetul pe masă, m-am ridicat, și am privit o ultimă dată masa de onoare, florile de hortensie pe care le aranjasem eu cu o zi înainte, fotografia lui Gheorghe pusă pe un șevalet lângă tort, pentru că așa voiam eu, să fie și el acolo, cât de cât.

Apoi am luat poșeta și am plecat. Am mers pe jos vreo trei sute de metri până la ieșirea din curtea restaurantului, unde mă aștepta Vasile, vecinul meu de la ferma vecină, care venise cu mașina lui să mă ducă acasă dacă vreau să plec mai devreme. Nici nu știa cât de devreme aveam să plec.

Ce nu știa Diana era că, de fapt, ferma nu mai era pe numele meu de trei luni.

În primăvara aceea, înainte să aflu de nuntă, m-am dus la notariatul din Roman, la domnul Cristescu, care ne cunoștea pe mine și pe Gheorghe de treizeci de ani, și am făcut o donație cu clauză de uzufruct viager — am transferat ferma, dar mi-am păstrat dreptul de a locui și de a o folosi cât sunt în viață. Numai că n-am transferat-o lui Sorin.

Am transferat-o nepoatei mele, Ioana, fata surorii mele, care terminase facultatea de agronomie la Iași și care, în ultimii doi ani, venise la mine în fiecare vacanță să mă ajute la recoltă, fără să-i cer. Ioana iubea locul ăla mai mult decât și-ar fi putut imagina cineva. Nu i-am spus lui Sorin, pentru că, sincer, în ultimul an mă îngrijora felul în care vorbea despre fermă — ca despre un bloc de apartamente pe care-l poți vinde cât mai rapid.

Diana nu avea de unde să știe lucrul ăsta. Hârtiile pe care le flutura ea la nuntă fuseseră pregătite cu un avocat din Bacău, pe baza unor acte vechi, de acum cinci ani, când ferma era încă pe numele meu și al lui Sorin împreună la cadastru, pentru că așa o pusesem inițial, cât fusese Gheorghe în viață. N-avea cunoștință că situația se schimbase.

În dimineața următoare, Sorin a venit la mine acasă, la Cordun, singur, fără Diana. Era ora unsprezece dimineața, eu eram în bucătărie și pregăteam gem de corcodușe.

— Mamă, ce-a fost asta aseară? De ce ai plecat așa?

— Tu de ce n-ai zis nimic, Sorin? Tu stăteai lângă ea cu paharul în mână și te prefăceai că nu se întâmplă nimic.

A tăcut. S-a așezat la masă, în locul unde stătea mereu de când era copil, și a privit pe fereastră spre grajd.

— Diana zice că suntem tineri, că avem nevoie de siguranță. Zice că e normal ca pământul să treacă la generația următoare cât mai sunt eu în putere să-l muncesc.

— Și tu crezi că e normal să-l ceri cu microfonul în fața a două sute de oameni, în ziua nunții tale?

N-a avut răspuns. Am scos dosarul meu, cel pe care-l ascunsesem în sertarul de la bufet, sub prosoapele de bucătărie, și l-am pus pe masă în fața lui.

— Ferma nu mai e a mea de donat, Sorin. Am donat-o Ioanei, în martie. Cu uzufruct pe viață pentru mine. E totul legal, semnat la domnul Cristescu.

A rămas cu gura căscată.

— Lui Ioana? De ce lui Ioana?

— Pentru că în ultimii doi ani, de câte ori am avut nevoie de o mână la recoltă, ea era aici, cu furca în mână, la ora șase dimineața, și tu erai la Bacău, la Diana, la saloane de nuntă. Când am strâns porumbul în august, ea a încărcat sacii în remorcă alături de mine, trei zile la rând, până ne-au sângerat palmele amândurora. N-a pomenit niciodată de vânzare, de bani, de notar.

Două săptămâni mai târziu, Diana a venit și ea, cu avocatul din Bacău, un bărbat tânăr cu mapă de piele, convins că va rezolva lucrurile. Au bătut la poartă într-o sâmbătă dimineață. Le-am dat drumul în curte, dar nu i-am invitat în casă.

— Doamnă Pleșca, a spus avocatul, am aici un proces-verbal care arată că domnul Sorin Pleșca are drepturi de coproprietate asupra fermei conform actelor din 2021.

— Actele acelea nu mai sunt valabile, am zis eu, scoțând copia contractului de donație de la notar, pusă deja în folie de plastic, pregătită de dimineață pentru exact acest moment. Ferma a fost donată nepoatei mele, Ioana Bălan, în luna martie a acestui an. Cu drept de uzufruct pentru mine. Puteți verifica la cartea funciară din Roman.

Diana a pălit. A luat hârtia, a citit-o de două ori, și mâna îi tremura.

— Asta nu se poate. E fraudă. O să contestăm.

— Contestați ce voiți. Dar legea e de partea mea. Și, din câte știu, dumneata n-ai niciun drept asupra unui pământ pe care nu l-ai muncit o zi în viața ta.

Sorin a apărut în ușa casei, ascultând tot. Nu a zis nimic de partea Dianei. S-a uitat la mine, apoi la ea.

— Diana, a spus el, hai acasă. N-are rost.

Au plecat amândoi, fără să mai scoată o vorbă. Avocatul și-a strâns mapa de piele și a ridicat din umeri, înțelegând că n-are nimic de câștigat.

Patru luni mai târziu, Sorin a venit singur, din nou, la poarta mea, cu o geantă de haine în portbagajul Loganului. Se mutase înapoi la Cordun, într-o cămăruță din casa bunicii, pentru că apartamentul din Bacău fusese al Dianei, pus pe numele ei de la părinți.

— Mamă, am ajuns acasă la cinci dimineața de la tribunal. Divorțul e pe rol. Vreau să întreb pe Ioana dacă are nevoie de cineva la grajd. Să mă angajeze, cu carte de muncă, cum lucrează orice om pe la ea.

N-am zis nimic despre asta. Nici Ioana n-a zis multe — doar că la ora șase, în ziua următoare, l-a trimis cu furca în grajd, să scoată gunoiul de la vaci, exact locul de unde începuse și ea, cu doi ani în urmă.

Astăzi, la șaizeci și nouă de ani, mă trezesc tot cu cafeaua în mână, pe treptele grajdului, și-l văd pe Sorin cărând saci alături de Ioana, cu mânecile suflecate, fără Diana, fără avocat, fără microfon. Soarele răsare peste cele șaptesprezece hectare, iar dinspre grajd se aude vocea Ioanei strigând că vaca neagră a fătat în noapte și are nevoie de ajutor să o ridice în picioare.