Primăvara asta, când termometrul din fața farmaciei arăta 38 de grade, am învățat ceva despre oameni care văd și nu se opresc. Mă numesc Daniela Oprean, am 41 de ani, lucrez ca administrator de bloc pe strada Petru Rareș, din Iași, și povestea asta a început într-o joi, pe parcarea unui hipermarket de la marginea orașului.
Mergeam la cumpărături pentru asociația de proprietari — hârtii, timbre fiscale, o cutie de cafea pentru ședința de bloc. Am parcat în rândul al treilea, lângă un Logan argintiu vechi, cu geamurile închise ermetic. Și acolo, pe bancheta din spate, l-am văzut pe el.
Un Bichon havanez alb, cam de șapte ani, întins pe scaun ca o cârpă. Limba îi atârna, vineție. Ochii erau deschiși, dar nu se mișcau după mine, nu urmăreau nimic. Blana lipită de piele, udă, ca și cum l-ar fi scăldat cineva cu apă caldă.
Am stat o clipă, crezând — ca toți cei care treceau pe lângă mașina aia — că cineva avea să se oprească. Am început să număr, fără să vreau. Patruzeci și șapte de oameni în douăsprezece minute. Unii încetineau pasul, se uitau prin geam, făceau o grimasă scurtă, apoi își continuau drumul spre cărucioare și rafturi. Nimeni nu avea timp de un câine care murea încet într-o cutie de metal la 55 de grade în interior.
Am sunat la 112. Mi s-a spus să sun la Poliția Locală, că ei se ocupă de animale. Am sunat și acolo. "Mergem, dar durează, avem un singur echipaj în zonă." Am bătut în caroserie, am strigat spre magazin, am căutat un paznic. Niciunul.
L-am văzut pe câine clipind tot mai rar. Respirația lui lovea geamul dinăuntru, un sunet mic, aproape o șoaptă, ca și cum s-ar fi scuzat că mai ocupă loc pe lumea asta.
Am luat o piatră de lângă bordură. Nu sunt omul care sparge lucruri — la ședințele de bloc, eu sunt cea care calmează vecinii certați pe cheltuieli comune, cea care cere scuze când se ridică tonul. Dar în clipa aia, un câine de șapte ani se stingea sub ochii mei, într-o cutie de fier, cât restul lumii își făcea cumpărăturile pentru weekend.
Geamul s-a spart la a doua lovitură. Câinele nici n-a tresărit. Asta m-a înspăimântat mai tare decât tot restul. L-am scos cu tricoul înfășurat pe mâini, să nu mă tai în cioburi. Era greu într-un fel anormal, moale, ars pe dinăuntru parcă. Capul i-a cădea pe brațul meu și, pentru o secundă, am crezut că am ajuns prea tard. Apoi limba i s-a mișcat. Foarte puțin.
L-am dus la umbra unui copac de lângă intrarea secundară. Am udat cu apă de la o sticlă pe care o aveam în sacoșă botul, labele, pieptul. O femeie a venit în cele din urmă cu încă o sticlă rece. Prea tardivă ca să fie prima care ajută, dar nu prea tardivă ca să fie de folos. Când a ajuns, în sfârșit, echipajul de la protecția animalelor, Bichonul mai respira. Mi-au spus mai târziu că avea să-și revină.
Proprietarul mașinii a apărut abia după treizeci de minute, cu plase de cumpărături în mâini, și a găsit geamul spart și câinele dus. A urlat în parcare, a întrebat cine și-a permis să-i spargă mașina. I-am spus în față ce am văzut, cât a durat, câți oameni au trecut fără să se oprească. Nu i-a plăcut răspunsul. A chemat poliția pe mine.
Peste trei săptămâni, am primit o scrisoare recomandată. Nu de la el — i s-a cerut să plătească o amendă contravențională pentru neglijență față de animal, lucru pe care l-am aflat ulterior de la vecinii din cartier. Scrisoarea era pentru mine. O notificare de plată pentru geamul spart: 1.950 de lei, calculată de un atelier auto din Păcurari, cu poză atașată și factură proforma.
Am citit-o de două ori. 1.950 de lei, negru pe alb, ca și cum geamul ar fi valorat mai mult decât cele douăsprezece minute în care animalul acela a așteptat ca altcineva să decidă în locul lui dacă trăiește sau moare.
Nu m-am dus să mă judec cu el prin avocați și termene de instanță care s-ar fi întins cu lunile. Am făcut altceva. Am deschis dosarul pe care îl ținusem pregătit din prima seară — poze cu câinele pe bancheta din spate, înregistrarea apelului la 112 cu ora exactă, declarația femeii cu sticla de apă, pe care i-am cerut-o pe loc și mi-a dat-o în scris, cu numărul ei de telefon. Am depus totul la poliție, ca probă în dosarul lui de maltratare a animalelor, nu ca apărare pentru mine.
Rezultatul a venit abia după două luni: proprietarul Loganului a primit amendă de 5.000 de lei pentru abandon și cruzime față de animale, plus interdicție temporară de a mai deține animale de companie, hotărâtă de instanță pe baza dosarului. Eu am plătit cei 1.950 de lei pentru geam — am ales să nu mai lungesc disputa, am transferat banii din contul asociației personale de administrator, dintr-o rezervă pe care o aveam pusă pentru o eventuală reparație la bloc, și am cerut recipisa.
Piatra am păstrat-o. Stă pe un raft în debaraua blocului, lângă cutia cu unelte, cu o etichetă scrisă cu markerul: "12 minute". Nu ca să-mi aduc aminte de geamul spart. Ca să nu uit niciodată tăcerea din parcarea aia, cele patruzeci și șapte de persoane care au trecut și nu s-au oprit, și clipa în care am decis că nu mai aștept pe nimeni să aleagă pentru mine.
