N-o să uit niciodată figura lui Mihai când soacra lui ne-a trântit-o drept în fața noastră, în sufragerie, la apartamentul ei din Drumul Taberei. Tocmai le lăsasem copiii pentru weekendul nostru de evadare — primul în aproape doi ani — și femeia s-a postat în fața ușii ca un paznic și ne-a spus: "Și mie cine mă plătește pentru ei?"
Așa, exact așa.
Am rămas cu gura căscată. Mihai a râs nervos, de genul ăla de râs pe care-l scoți când nu mai știi dacă mama ta glumește sau a luat-o razna.
— Mamă, ce vorbești acolo? Sunt nepoții tăi.
— Și sunt copiii tăi, dragule. Nu ai mei.
Doamna Georgeta are șaizeci și șapte de ani. Văduvă de unsprezece ani. Locuiește singură într-un apartament cu două camere în Drumul Taberei, pe care Mihai și eu am ajutat-o să-l cumpere acum cinci ani, când a vândut casa din Pitești. Noi am dat avansul. De fapt, eu l-am dat, din primele pe care le-am luat de la spital. Ea a pus restul din bani. O tranzacție corectă, să zicem. Dar de când s-a născut Matei, acum șase ani, doamna s-a instalat în viața noastră ca un al doilea set de chei. Că ia-l tu de la grădiniță. Că ți-i las sâmbătă că am de muncă. Că fetița are febră și eu nu pot să lipsesc. Și îi dădeam mereu 400 de lei pe săptămână. Nu era salariu, clar, dar era ceva. Un gest. Un fel de a spune "mulțumim că exiști, soacră".
Dar joia aia, stând în prag, în apartamentul ei cu miros de tocăniță veche și lumânare de vanilie, doamna a decis că nu mai merge așa. Că ea acum e pensionară, că-și primește pensia ei de 2.300 de lei pe lună și că nu mai are nevoie de "pomana" noastră. Că renunță la statutul de bunică-bonă.
Am încercat să mă liniștesc. Serios. Dar omul lucrează douăsprezece ore în tură de asistentă medicală, vine acasă cu picioarele umflate, verifică temele de la grădiniță cu un ochi închis, plătește 2.500 de lei chirie pentru un apartament cu trei camere în Militari care miroase mereu a igrasie, și vine o doamnă care stă toată ziua la seriale turcești să-mi spună că a fi bunică nu e o muncă.
— Loredana — mi-a zis, cu tonul ăla de învățătoare pensionară pe care-l detest atât — eu am terminat socoteala mea. Am crescut trei copii. Asta e lipsă de organizare la voi.
Lipsă de organizare. De parcă Matei și Ana ar fi un proiect de la liceu pe care nu am știut să-l planificăm.
Mihai, în timpul ăsta, cu capul în telefon. Ca de obicei. "Mă ocup de treaba cu mașina, iubito." Da, sigur, mașina. Nenorocitul ăla de Dacia Logan din 2018 cumpărată second-hand de la un bazar auto, care deja e la a treia cutie de viteze. Dar cine o duce la service pe strada Valea Cascadelor, cine comandă Bolt la muncă, cine face de mâncare pentru copii cât el stă pe canapea uitându-se la rezumatul meciului lui FCSB. Eu. Mereu eu.
— Doamnă Georgeta, noi vă dăm bani în fiecare săptămână. Nu e ca și cum vă cerem o favoare.
— Ăia nu sunt bani, Loredana. Ăia sunt bacșiș. Tu știi cât cere o bonă în ziua de azi? 25 de lei pe oră. Minimum.
Atunci am înțeles. Doamna își făcuse calculele. Zece ore pe zi. Cinci zile pe săptămână. 1.250 de lei pe săptămână. Și noi dându-i 400 de lei, ca și cum ar fi fata care vine sâmbăta să facă curat.
Mihai și-a ridicat capul din telefon.
— Mamă, dar nu ne permitem așa ceva. Știi ce datorii avem. Cardurile, ratele la mașină, aparatul dentar al fetei…
— Ăsta nu e problema mea, dragule. Voi ați decis să faceți doi copii cu salariile astea. Nu eu.
Și a spus-o așa. Cu cafeaua în mână. Cu unghiile proaspăt date cu roșu. Cu aerul condiționat la 20 de grade, în timp ce afară zăpușeala de august îți topea ceafa.
M-am ridicat de pe canapea. Am luat ghiozdanul de balet al Anei — pe care doamna nici nu-l deschisese — și i-am spus lui Matei să-și pună sandalele.
— Unde vă duceți? — a întrebat Mihai.
— Acasă. Dacă mama ta nu vrea să-și vadă nepoții, eu nu mă rog de ea.
— Loredana, stai…
— Nu, Mihai. Basta. Dacă ea vrea să-i plătim ca unei străine, atunci să-și găsească altă slujbă. Pentru că asta i se termină azi.
Și am plecat. Cu copiii plângând pe bancheta din spate pentru că voiau să rămână la bunica. Cu Mihai mut, uitându-se pe fereastră, încleștându-și fălcile cum face mereu când își înghite nervii.
Noaptea aia în casă a fost o priveghere fără mort. Am plâns în duș. De oboseală. De frustrare. De frică. Pentru că urma să vină vinerea și eu intram la șase dimineața. Cine rămânea cu copiii? Mihai, care nu putea să lipsească fiindcă era în perioada de probă la firma de alarme? Vecina de la etajul doi, care mi-a zis clar că ea "nu e de crescut copiii altora"?
Mi-am uscat părul. Am pus pijamaua. Și am început să dau telefoane. Grădinițe cu program prelungit. Bone. Grupuri de mame pe Facebook. Totul închis pentru weekend. Totul scump de nu se mai poate. Toate cu listă de așteptare până în octombrie.
Mihai a intrat în cameră pe la unsprezece.
— Mâine vorbesc cu ea.
— Nu vorbești cu nimeni. Mama ta ne-a lăsat baltă. Să se descurce.
— E mama mea, Loredana.
— Și eu sunt nevasta ta. Și cei doi care dorm acolo sunt copiii tăi. Cui îi ești loial, Mihai?
Nu a răspuns.
Sâmbătă a trebuit să sun la serviciu și să zic că sunt bolnavă. Șefa, doamna Vasilescu, mi-a răspuns cu o tăcere care apasă mai greu decât un țipat. "Loredana, e a treia oară în două luni." "Știu, doamnă Vasilescu. Dar nu am cu cine să las copiii." "Asta nu e scuză profesională. Te aștept luni, altfel o să fim nevoiți să reconsiderăm postul tău."
Am închis telefonul. Îmi tremurau mâinile. M-am uitat la ceasul din bucătărie. Zece și un sfert. Copiii se uitau la desene în sufragerie. Apartamentul nespălat. Munte de haine murdare. Și pe telefon, o notificare de Instagram.
Georgeta Dumitrescu adăugase o poveste.
Am deschis aplicația. Am apăsat pe cerculețul cu poza ei de profil — ea la Mamaia, acum trei ani, cu o pălărie de paie și un cocktail în mână. Și am văzut.
Era în curtea unei case mari. Avea piscină. Un cort alb. Femei în rochii de lin și pahare de prosecco. Georgeta în prim-plan, râzând, cu un colier de perle false și părul proaspăt coafat.
"Sărbătorim cei 40 de ani ai comaei Lenuța! Prietenele sunt familia pe care o alegem!"
Postarea era de patru ore.
Atunci am explodat.
Nu era vorba că nu putea să țină copiii. Nu erau banii. Era că nu avea chef. Pentru că prefera să fie la petrecere cu prietenele ei cât eu îmi consumam ultima zi de concediu medical, rugându-mă să nu-mi pierd slujba care plătea chiria peste capul tuturor.
Am sunat pe Mihai la muncă. Nu a răspuns. L-am sunat de șase ori. Nimic.
Am luat cheile de la Logan. I-am pus pantofii copiilor. I-am băgat în mașină fără să le explic nimic. Matei a întrebat dacă mergem la mare. Ana a zis că vrea păpușa ei. N-am răspuns.
Am condus spre casa comaei Lenuța, în Corbeanca, cu sângele vuindu-mi în urechi.
Casa era într-un cartier cu vile mari, din alea cu brazi la poartă și porți electrice. Acolo glovo nu ajungea, dar BMW-urile se vedeau la fiecare poartă. Am sunat la interfon de vreo șase ori. Un domn chel a deschis ușa, cu fața confuză.
— Da?
— Vin să-i dau astea doamnei Georgeta.
Și am intrat. Așa, fără voie. Cu Matei de mână și cu Ana în brațe, cântărind cât un sac de cartofi.
Muzica s-a stins încetul cu încetul. Conversațiile la fel. Georgeta era pe terasă, lângă grătar, cu un pahar de ceva roz. Când m-a văzut, i s-a schimbat fața. Ochii i s-au făcut mari ca și cum ar fi văzut o stafie.
— Loredana, ce faci aici?
— Nimic, doamnă Georgeta. Veneam doar să vi-i las pe ăștia.
I-am lăsat pe copii jos. Matei a alergat la ea și i s-a lipit de picior. Ana a început să plângă pentru că o bătea soarele în față.
— Petrecerea e frumoasă — am zis, privind în jur. — Mirosul e bun. Atmosfera e relaxată. Ideală de odihnă.
— Loredana, nu e cum crezi tu…
— Ah, nu-i așa? Nu sunteți dumneavoastră la petrecere cu prietenele cât noi ne scufundăm? Nu dumneavoastră ați zis că a fi bunică nu e muncă? Ei, bine, distracție plăcută. Aici vă aduc binecuvântarea.
Femeile se holbau la mine cu gura căscată. Una dintre ele — Lenuța, probabil — și-a dus mâna la piept de parcă era pe cale să facă infarct.
Georgeta a lăsat paharul pe masă. S-a apropiat de mine și mi-a vorbit cu dinții încleștați.
— Asta e o lipsă de respect. O s-o plătești.
— Dumneavoastră mi-ați plătit-o mie prima, doamnă. Când ne-ați lăsat baltă fără să ne avertizați. Când ați preferat un toast în locul nepoților. Când m-ați făcut să pierd o zi de muncă de care am nevoie ca să plătesc chiria, pe care fiul dumneavoastră nu o poate acoperi singur.
Mihai a apărut douăzeci de minute mai târziu. Furios. M-a repezit pe terasă, în fața tuturor, că sunt nebună, că sunt ridicolă, cum de-mi vine să-i stric ziua de naștere comaei. Lenuța plângea. Georgeta nu-mi mai vorbea. Copiii, ascunși după un stâlp.
Eu nu am strigat. Nu mai aveam voce.
— Plecăm — a zis Mihai, apucându-mă de braț.
— Plecați voi — i-am răspuns, scăpând din mână. — Eu sunt obosită să fiu singura care vâslește în familia asta. Dacă mama ta nu vrea să vâslească, să se dea jos din barcă. Dar eu nu mai car vâslele singură.
Și am plecat. Fără copii. I-am lăsat acolo, la petrecere, cu bunica și cu tatăl lor. Am condus plângând până la un parc din Drumul Taberei. M-am așezat pe o bancă să privesc mașinile trecând. Era ora trei după-amiaza. O căldură de nu se mai putea. Aveam trei apeluri pierdute de la șefă și un mesaj de la Mihai:
"Caută-mi un avocat."
Nu i-am răspuns.
Noaptea am dormit la sora mea, Daniela, pe o canapea extensibilă care miroase a pisică. Duminică dimineață m-am dus să-i iau pe copii. Georgeta a deschis ușa cu fața de parcă era la priveghere. Copiii erau lipiți de telefon, încă în pijamale, cu fața murdară de ciocolată.
— Să nu-mi mai faci asta, Loredana.
— Să nu mă mai abandonați dumneavoastră, doamnă Georgeta. Pentru că data viitoare când decideți că a fi bunică nu merită efortul, eu îmi aduc aminte de ziua asta. Și nu uit.
Am luat copiii. I-am pus în mașină. Matei m-a întrebat dacă bunica o să moară. Ana a plâns pentru că voia clătite la McDonald's.
N-am știut ce să răspund.
Luni am fost la muncă. Doamna Vasilescu mi-a dat un avertisment scris. Sunt în perioadă de probă. Un pas greșit și mă dă afară.
Mihai nu mi-a mai vorbit de trei zile. Doarme pe canapea.
Acum e unsprezece seara și apartamentul ăsta din Militari e tăcut cum nu l-am mai simțit de ani. Copiii dorm, fiecare cu lumina lui de veghe aprinsă. Mihai e întins pe canapeaua extensibilă din sufragerie, cu o pernă de la noi din dormitor pe care a luat-o fără să întrebe. Mi-am făcut o cafea pe care n-o beau — stă acolo, pe blatul din bucătărie, aburind încet lângă chiuveta plină cu vase de la cină.
Telefonul vibrează. O notificare de Instagram: Georgeta Dumitrescu a adăugat o poveste. Un citat biblic, cu literă aurie pe fundal negru: "Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta."
Apăs pe cele trei puncte de lângă numele ei. Apoi pe "Blochează". Confirm.
Pun telefonul cu ecranul în jos pe blat, lângă cafeaua care s-a răcit deja, și mă uit o clipă la vasele nespălate din chiuvetă, întrebându-mă pe care să-l spăl primul.
