— Asta-i tot ce avem de pus pe masă? — a întrebat Mirela, ridicând capacul oalei cu o grimasă pe care nu s-a mai deranjat să o ascundă. Pe aragaz fierbea o supă de legume, fără carne. Lângă ea, un castron cu terci de ovăz simplu și un bol cu varză fiartă. În pragul bucătăriei stătea Costel, fratele soțului ei, cu mâinile în buzunare. — Unde-i mâncarea adevărată? — a izbucnit el, plimbându-și ochii peste masa aceea modestă. Ioana a pus calm polonicul lângă oală. — Azi mâncăm ce avem. Costel a vrut să zică ceva, dar s-a răzgândit. Mirela și-a aranjat nervos șervetul de pe genunchi. Niciunul dintre ei nu știa încă că acel prânz avea să fie ultimul dintr-un lung șir de ospețe gratuite.
Ioana și soțul ei, Dan, locuiau într-un apartament cu două camere, la etajul patru, într-un bloc din cartierul Găvana al Piteștiului. Amândoi lucrau cu program normal, amândoi iubeau să gătească. Vinerea, Ioana răsfoia rețete pe telefon și punea la cale meniul weekendului, iar Dan o ajuta cu plăcere la aragaz.
— Facem ardei umpluți sâmbăta asta? — propunea ea, și el accepta imediat, gândindu-se deja la mirosul de sos de roșii.
Le plăceau musafirii — nu cei care vin fix la ceas, ci cei cu care te bucuri să stai la masă și să vorbești despre lucruri care contează. Cu vreo doi ani în urmă, Dan îl ajutase pe Costel să se mute într-un apartament nou, cărase cutii, montase mobilă, dormise pe o saltea gonflabilă o săptămână întreagă. După aceea, Costel, soția lui Mirela și cei doi copii ai lor au început să le treacă pe la ei din când în când.
La început totul fusese drăguț: Costel venea cu o prăjitură, Mirela aducea fructe, copiii se purtau decent. Stăteau la masă, râdeau, povesteau despre cunoștințe comune. Dar pe nesimțite, ceva se schimbase. Prăjiturile au încetat să mai apară. Fructele, la fel. În schimb, vizitele s-au înmulțit. Acum, aproape în fiecare sâmbătă sau duminică, rudele apăreau în fața ușii chiar pe la ora prânzului sau a cinei. De anunțat din timp nici nu mai pomeneau. Mirela trimitea un mesaj cu zece minute înainte să sune la ușă:
— Suntem pe aici, prin cartier. Trecem pe la voi, nu-i problemă?
Alteori apăreau direct, fără nicio vorbă. Ioana observase o regularitate ciudată: musafirii se materializau exact atunci când din bucătărie se simțea miros de friptură sau de plăcintă proaspătă. Ca și cum ar fi avut un simț special pentru asta.
Mirela mergea mereu prima în bucătărie.
— Vai, ce bine miroase! — exclama ea, ridicând capacele oalelor. — Noi n-am gătit nimic azi.
Costel, între timp, se instala comod la masă și povestea rar vești de familie, în timp ce copiii deschideau frigiderul fără jenă și scotoceau prin rafturi după dulciuri. După fiecare asemenea vizită, frigiderul se golea simțitor, iar Ioana rămânea cu munți de vase și firimituri peste tot pe masă.
Momentul cel mai neplăcut s-a petrecut cu o zi înainte de aniversarea mamei Ioanei. Două zile Ioana stătuse în bucătărie. Coptese o rață cu mere, pregătise trei salate, făcuse o plăcintă cu vișine. Ingredientele costaseră frumos — strânsese bani special pentru sărbătoare de câteva săptămâni, pusese deoparte din fiecare leafă câte o sumă mică.
— Mâine e ziua cea mare, — îi spusese lui Dan cu o seară înainte, aranjând rața acoperită cu folie pe raftul din mijloc al frigiderului. — Totul e pregătit.
Dar sâmbătă, pe la ora douăsprezece, a sunat soneria. În fața ușii stăteau Costel, Mirela și amândoi copiii.
— Treceam pe aici! — a anunțat vesel Mirela, scoțându-și deja geaca.
Ioana a încercat să sugereze cu delicatețe că mâncarea era pregătită pentru sărbătoarea de a doua zi.
— Mâine mama are aniversare, am gătit special două zile pentru asta, — a zis ea, cu speranța că musafirii vor înțelege.
Mirela a făcut doar un gest cu mâna:
— Lasă, mai gătești tu. Ești meșteră, doar.
În câteva ore, musafirii au dat gata aproape jumătate din proviziile de sărbătoare. Copiii se năpustiseră la plăcintă. Din rață rămăsese doar o jumătate. Seara, Ioana a deschis frigiderul și a numărat ce mai rămăsese din cele două zile de muncă: o jumătate de rață, un vas gol de plăcintă, câteva felii de salată răscolite cu furculița. A împins ușa la loc fără zgomot. Nu era furie în gestul ei — era o jenă amară și tăcută. Nu-i păreau rău alimentele. Îi părea rău de munca ei, de cele două zile, de mirosul de aluat cald de dimineață.
Pentru prima dată și-a spus-o direct, fără menajamente: rudele nu veneau pentru compania lor. Pur și simplu le plăcea să mănânce pe gratis.
Seara, târziu, Dan a vorbit primul.
— Observ și eu de mult timp asta, — a spus el, cu ochii în masă. — N-am știut cum să numesc lucrul ăsta. Și mi-e jenă să-i spun fratelui meu.
Ioana n-a răspuns nimic. Dar amândoi au înțeles că a tăcea mai departe nu mai era o opțiune.
N-au început să se certe sau să lămurească lucrurile prin discuții. Au inventat altceva.
— Facem un experiment, — a propus Ioana într-o seară de miercuri. — Pregătim de weekend o mâncare cât se poate de simplă. Vedem ce se întâmplă.
Dan a râs scurt:
— Crezi că va avea efect?
— Cred că da.
Vineri, Ioana a pus la fiert terci de ovăz fără unt, o supă de legume fără carne, varză fiartă și compot fără zahăr. Nimic altceva. Tot restul — carnea, cașcavalul, mezelurile, dulciurile — le-au ascuns în congelator și pe rafturile de sus din cămară. Frigiderul rămăsese sărăcăcios, intenționat.
Duminică, scenariul s-a repetat ca întotdeauna. Soneria a sunat pe la ora douăsprezece. În fața ușii — Costel, Mirela, copiii. Mirela deja mirosea aerul cu zâmbetul pe buze — dar de această dată nu era niciun miros. A mers direct în bucătărie și a ridicat capacul oalei. Zâmbetul i s-a stins puțin. A deschis frigiderul. L-a închis. L-a deschis din nou — ca și cum spera că apare altceva de cealaltă dată.
La masă s-a lăsat o liniște încordată. Copiii împungeau nesiguri varza cu furculița. Costel a mâncat două linguri de supă și a început să se uite la ceas. Mirela răspundea monosilabic și tot privea spre ușă.
Ioana a turnat compot și a întrebat calm:
— Ce faceți? Cum e la muncă?
— Bine, — a răspuns scurt Costel.
După patruzeci de minute, familia s-a pregătit brusc de plecare.
— Ei, trebuie să mergem, — a zis Mirela, ridicându-se. — Mai avem treburi.
Când s-a închis ușa după musafiri, Dan a spus:
— Mi se pare că au priceput.
Săptămâna următoare, povestea s-a repetat. Ioana a gătit din nou cea mai simplă mâncare — terci de hrișcă, borș fără carne, sfeclă fiartă. Costel cu familia a venit, a stat la masă fără poftă și a plecat mai devreme decât de obicei. Apoi s-a repetat încă o dată. Și încă o dată.
Fiecare vizită nouă era mai scurtă decât precedenta. Au dispărut exclamațiile entuziaste ale Mirelei despre mirosurile din bucătărie. Au dispărut cererile obișnuite de a scoate o prăjitură la ceai sau de a deschide un borcan cu murături de casă.
— Cam sărăcuță masa azi, iar, — a remarcat Costel odată, privind peste blat.
— Da, se mai întâmplă, — a răspuns calm Ioana, punându-i farfuria în față.
El n-a mai zis nimic.
Totul a devenit limpede definitiv într-o joi. Dan a ieșit pe hol după telefon și a prins o frântură din conversația fratelui lui, care vorbea la geam, în șoaptă, cu cineva:
— Ce să mai facem acolo? Nu mai gătesc nimic ca lumea de mult.
Dan s-a retras în bucătărie și n-a spus nimic imediat Ioanei. Abia seara, când musafirii plecaseră, i-a repetat fraza. Ioana a tăcut mult timp, cu ochii la geamul întunecat.
— Deci am înțeles bine, — a zis ea, în final.
Nu mai aveau nevoie să-și explice nimic altceva unul altuia. Fraza aceea, prinsă din întâmplare, pusese totul la locul lui.
O lună mai târziu, vizitele practic s-au oprit. Costel și familia lui au început să-și petreacă weekendurile la alte rude — la soacra lui, la prieteni vechi, la cineva din vechiul lor cartier. În apartamentul Ioanei și al lui Dan s-a instalat, în fine, pacea obișnuită, simplă, de mult uitată, a dimineților de sâmbătă. Puteau din nou să bea cafeaua împreună fără să tragă cu ochiul la sonerie. Să se uite la filme fără teama că musafiri nepoftiți le vor da iama peste masă. Să invite doar pe cei pe care-i voiau ei.
— Ce bine e, — a zis Ioana într-o duminică, instalându-se pe canapea cu o carte. — Am și uitat că weekendurile pot fi așa.
Dan a surâs și n-a răspuns nimic.
Dar la începutul lunii următoare, Costel a venit totuși — singur, fără Mirela și fără copii. S-a așezat la masa din bucătărie, a primit o cană de ceai. La început discuția a mers despre nimicuri. Dan n-a mai dat ocol problemei.
— Costel, noi te vedem mereu cu plăcere, — a zis el. — Dar să organizăm în fiecare weekend un restaurant gratuit nu mai suntem dispuși. Spun sincer.
Costel și-a lăsat ochii în cană. A tăcut câteva clipe.
— Am înțeles, — a zis el, în sfârșit, cu voce joasă.
Pe fața lui se vedea limpede că, pentru prima dată, privise tot ce se petrecuse din afară, ca un observator.
Câteva luni mai târziu, relațiile între rude s-au așezat mai calm și, s-ar putea spune, mai cinstit decât înainte. Costel mai venea din când în când, dar acum telefona mereu dinainte.
— Se poate sâmbătă? — întreba simplu, fără siguranța de altădată.
Deseori venea cu dulciuri sau alimente pentru o cină comună. Odată a apărut cu o bucată de somon și o sticlă de vin bun.
— Poftim, am zis să contribui și eu, — a spus el, puțin stânjenit, întinzând punga spre Ioana.
Și Mirela se purta diferit — nu mai mergea direct în bucătărie, nu mai deschidea frigiderul, nu mai ridica capacele oalelor.
Într-o seară, după ce Costel și familia lui plecaseră, Ioana a strâns farfuriile rămase pe masă — toate goale, inclusiv cea cu rest de somon — și le-a dus la chiuvetă fredonând o melodie. Dan a adunat punga cu vinul adus de frate și a pus-o pe raftul din cămară, alături de celelalte sticle cumpărate de ei.
— Îl păstrăm pentru aniversarea mamei tale, — a zis el.
Ioana a încuviințat din umeri și a închis ușa de la cămară.
