Diana Zamfir avea treizeci și opt de ani și un singur talent sigur: să te facă să te simți mic. O exersase pe chelneri, pe manichiuristă, pe șoferul de Uber care întârziase două minute. În seara aceea exersa pe o ospătăriță cu păr prins în coc, la petrecerea de logodnă a cumnatei ei, într-o sală de evenimente de pe malul lacului Herăstrău, din București.
— Ia-ți gunoiul, proasto!
A aruncat un șervet murdar de sos direct în fața femeii. Masa din jur a îngheţat o clipă, apoi a continuat să sporovăie, pentru că așa fac oamenii când nu vor să vadă.
Ospătărița a prins șervetul din zbor, fără să clipească. Nici o tresărire, nici o scuză bolborosită. Asta a enervat-o pe Diana mai tare decât orice replică obraznică.
S-a ridicat de la masă, cu paharul de prosecco încă în mână, și a făcut un pas spre ea.
— Nu m-ai auzit? Sau crezi că pentru că porți uniforma asta ieftină nu-ți pot spune ce vreau?
Era genul de femeie care credea că banii soțului ei — un antreprenor în construcții cu trei blocuri ridicate în Pipera — îi dădeau dreptul să vorbească așa cu orice persoană care-i aducea mâncarea la masă. Nu era prima dată. În ultimele luni umbla vorba, discret, pe la firmele de catering din oraș, că nimeni nu mai voia s-o aibă pe lista de evenimente.
Ce n-a băgat de seamă Diana a fost felul în care ospătărița a lăsat tava jos, calculat, și a mutat greutatea pe călcâie.
— Doamnă, vă rog să vă așezați.
Vocea era joasă, fără tremur. Diana a râs, un râs ascuțit, bun de scos la televizor, și a dat să-i mai arunce ceva — poate paharul, poate mâna — nimeni n-a mai apucat să vadă exact ce, pentru că în secunda următoare tava mare de argint, cea pe care o folosiseră la aperitive, s-a mișcat într-un arc scurt și precis prin aer.
Diana s-a trezit pe spate, pe gresia șlefuită, cu picioarele date la o parte ca la un dans prost repetat, rochia de mătase ridicată până la genunchi, iar paharul spart alături, cu prosecco vărsat ca un mic lac rozaliu pe lângă tâmpla ei.
Sala — vreo optzeci de invitați, aduși parte din familie, parte din mediul afacerilor soțului ei — a amuțit. Cineva a scos telefonul instinctiv, apoi l-a lăsat jos, rușinat de propriul reflex.
Ospătărița a rămas în picioare peste ea, nu triumfătoare, ci dreaptă, ca un om care tocmai a terminat o treabă care trebuia făcută de multă vreme.
A dus mâna la mănușa neagră, de catifea, pe care o purta pe degetul inelar — o cerea regulamentul firmei de catering, pentru igienă, deși toată lumea din industrie știa că e și ca să nu se vadă bijuteriile personale ale angajatelor. A scos-o deget cu deget.
Pe inelar strălucea un diamant roz, uriaș, montat într-o garnitură veche de platină — exact piesa pe care, cu doi ani în urmă, familia Zamfir o declarase pierdută la poliție, după o spargere la vila din Snagov, și pentru care compania de asigurări plătise o despăgubire de nouăzeci de mii de euro.
— Mă numesc Oana Dumitrescu, a spus ea, în liniștea aceea de sticlă. Sunt nepoata Mariettei Ionescu, menajera care a lucrat unsprezece ani în casa dumneavoastră din Snagov. Cea pe care ați concediat-o fără plată pe ultima lună, acuzând-o de furt. Cea care a murit acum opt luni fără să fi reușit să-și spele numele.
Diana a încercat să se ridice pe un cot, cu fața albă sub fondul de ten.
— Inelul ăsta nu e furat de ea. L-am găsit eu, acum trei săptămâni, cusut în tivul unei rochii pe care mătușa mea o ținea agățată în debara, cu o bucată de hârtie înăuntru pe care scria data și ora când l-a cusut acolo, de frică să nu fie acuzată că l-a luat ea din cutia de bijuterii, în timp ce de fapt dumneavoastră l-ați pierdut pe plajă, la Mamaia, cu un an înainte, și soțul dumneavoastră a plătit în secret un alt inel, identic, ca să nu afle nimeni.
Un bărbat de la masa de onoare — soțul Dianei, Radu Zamfir — s-a ridicat brusc, cu fața roșie, și s-a apropiat clătinându-se de parcă ar fi vrut să intervină. S-a oprit la un metru, văzând inelul, și n-a mai zis nimic. Expresia lui spunea tot: știa.
— Am venit să servesc la masa asta pentru nouă sute de lei, pentru o seară, pentru că aveam nevoie de bani să plătesc înmormântarea mătușii mele, a continuat Oana, fără să ridice vocea. N-am venit să provoc un scandal. Dar dacă ați fi vrut să mă umiliți oricum, era cazul să aflați pe cine umiliți.
A pus mănușa pe masa de lângă ea, lângă farfuria cu desertul neterminat, și a scos din buzunarul șorțului un telefon vechi, cu ecranul spart într-un colț.
— Am poza cu bucata de hârtie din tiv. Am și poza cu chitanța de la bijutierul de pe Calea Victoriei care arată că, în urmă cu doi ani, un inel identic cu diamant roz a fost realizat la comandă pentru domnul Zamfir, cu trei luni înainte ca dumneavoastră să raportați „furtul”. Mâine dimineață le trimit avocatului firmei de asigurări care v-a plătit despăgubirea. Fraudă la asigurări sunt între doi și șapte ani de închisoare, conform Codului Penal. Nu e răzbunare, doamnă Zamfir. E restituire.
Radu Zamfir a încercat o șoaptă — „Oana, hai să vorbim, nu trebuie să ajungă așa de departe” — dar ea nu i-a dat nicio atenție. S-a aplecat, a luat tava de argint de pe jos, și-a îndreptat șorțul.
— Diamantul ăsta nu merge înapoi pe degetul dumneavoastră. Mătușa mea a murit convinsă că toată lumea crede că e o hoață. Inelul merge la avocat, ca probă, și apoi, dacă asigurătorul decide să dea banii înapoi, la fundația pentru personalul casnic nedreptățit de la angajatori, unde am depus deja o cerere în numele ei.
S-a întors spre sala îngheţată, a făcut o reverență scurtă, aproape ironică, către invitați, și a plecat spre bucătărie cu tava sub braț, lăsând-o pe Diana Zamfir întinsă pe gresie, între cioburi și prosecco, cu soțul ei nemișcat alături, și cu optzeci de oameni care nu mai știau unde să se uite — numai nu la ea.
