Tot bulevardul Mihai Bravu s-a oprit în loc când Robert Dumitrescu, fiul cel mic al familiei Dumitrescu — proprietarii lanțului de hoteluri Regal Palace — a îngenuncheat în fața tonetei cu covrigi și gogoși a Ilonei Baciu.
Tonetă mică, din tablă vopsită în roșu, cu un geam prin care se vedea tava de gogoși calde. Ilona avea șorț plin de făină, mânecile suflecate, o eșarfă prinsă grăbit peste păr. La ora aia, șapte fără un sfert dimineața, coada de oameni care veneau după covrig cu brânză și cafea la pahar se oprise brusc, toți cu ochii la bărbatul în costum de la Zegna, cu Lamborghini-ul parcat neregulamentar lângă bordură, cum scoate din buzunar o cutiuță neagră.
— Ilona, te măriți cu mine?
Cineva a scăpat paharul de carton pe jos. Un bătrân cu ziarul sub braț s-a sprijinit de un stâlp să vadă mai bine. Pe geamul blocului de vizavi s-au deschis două ferestre.
Ilona n-a țipat, n-a plâns, n-a dus mâna la obraz cum fac fetele la televizor. A pus tava jos, și-a șters mâinile de șorț și a zâmbit, calmă, de parcă ar fi fost întrebată dacă vrea și ea o cafea.
Nu ajunsese să răspundă, că o portieră de Mercedes s-a trântit cu zgomot în spate. Doamna Corina Dumitrescu, cu haină de blană deschisă la piept, cu brățări care zornăiau la fiecare pas, a venit tropăind direct spre toneta de covrigi.
— Robert! Ce faci, ești nebun? Te pui în genunchi în fața unei vânzătoare de covrigi, în mijlocul străzii, ca lumea să te vadă toți vecinii și presa?
S-a întors spre Ilona, a măsurat-o din cap până-n picioare, de la eșarfa din păr la pantofii de cauciuc plini de făină.
— Draga mea, nu te jignesc, dar tu ești… ce ești tu? O vânzătoare de la tonetă. Fiul meu are acțiuni la bursă, are un lanț de hoteluri de administrat, și tu vinzi covrigi cu un leu cincizeci bucata. Crezi că o să te duc eu la masa de Crăciun la soacra mea din Cluj?
Cineva din mulțime a râs nervos. Altcineva a filmat cu telefonul.
Ilona a lăsat tava pe tejghea, și-a scos o șuviță de păr de sub eșarfă și a zâmbit din nou, și mai larg.
— Doamnă Dumitrescu, înțeleg perfect ce credeți despre mine. Dar înainte să continuați, lăsați-mă să dau un telefon.
A scos din buzunarul șorțului un telefon vechi, cu carcasă crăpată, și a apăsat un singur buton de apel rapid.
— Da, bună dimineața, domnule Petrache. Puteți veni cinci minute la tonetă? Da, acum. Da, chiar acum.
Peste trei minute, un bărbat în costum gri, cu servietă de piele, a venit grăbit din direcția unei clădiri de birouri de pe colț — sediul uneia dintre cele mai cunoscute case de avocatură din București, specializată în fuziuni și achiziții.
— Domnișoară Baciu, documentele sunt pregătite, exact cum ați cerut.
Corina Dumitrescu a încremenit cu brățara pe la mijlocul brațului.
— Ce… ce documente?
Ilona s-a șters din nou pe mâini, de parcă ar fi vrut să arate că nu e nicio grabă.
— Doamnă, tonetă asta e doar o fațadă. Lucrez aici în fiecare dimineață pentru că mă trezesc la cinci și nu pot să dorm fără să fac ceva cu mâinile. Dar afacerea mea reală e alta. Acum cinci ani am cumpărat, printr-o firmă de investiții pe care o deține familia mea, treizeci și opt la sută din acțiunile lanțului Regal Palace. Inclusiv hotelul din Mamaia pe care tocmai l-ați renovat cu un credit de nouă sute de mii de euro de la bancă.
S-a lăsat liniște. Până și claxoanele de pe Mihai Bravu păreau că s-au oprit.
— Minți, a șoptit Corina, dar vocea îi tremura.
Avocatul, domnul Petrache, a desfăcut un dosar bej și i-a întins câteva coli ștampilate.
— Doamnă Dumitrescu, aici aveți registrul acționarilor, actualizat la Registrul Comerțului săptămâna trecută. Domnișoara Baciu, prin firma Ilbac Invest SRL, deține treizeci și opt la sută din Regal Palace Hotels. Conform contractului de credit pe care firma dumneavoastră l-a semnat în urmă cu patru luni, orice decizie majoră — inclusiv vânzarea sau ipotecarea vreunui hotel — necesită acordul acționarilor care dețin minimum treizeci la sută.
Robert, încă în genunchi, cu cutiuța neagră deschisă în palmă, s-a ridicat încet, roșu până la rădăcina părului, dar nu de furie — de rușine.
— Mamă, știam. Știam de o lună. De-asta am vrut s-o cer de nevastă aici, la tonetă ei, nu la un restaurant cu valet și șampanie. Pentru că aici am cunoscut-o cu adevărat, acum opt luni, când am venit să cumpăr un covrig și n-aveam mărunt, și ea mi-a zis să-i aduc banii a doua zi. Habar n-aveam atunci cine e.
Corina s-a uitat de la fiul ei la Ilona, la avocat, la mulțimea care filma totul cu telefoanele.
— Dar… de ce vinzi covrigi dacă ai acțiuni de milioane?
Ilona a ridicat din umeri și a luat o gogoașă caldă din tavă, i-a întins-o doamnei, de parcă gestul ar fi explicat totul.
— Pentru că tatăl meu a vândut covrigi în piața asta treizeci de ani, până a murit, și eu n-am vrut să las tonetă să se închidă. Banii fac ce vor cu viața mea. Toneta asta rămâne.
A pus telefonul la loc în șorț.
— Cât despre acțiunile Regal Palace — am dat deja instrucțiuni avocatului meu să depună, chiar azi, cererea pentru convocarea adunării generale extraordinare. Vreau o auditare completă a creditelor contractate în ultimii doi ani. Și, doamnă Dumitrescu, dacă hotelul din Mamaia mai are nevoie de o aprobare de la mine ca să nu intre în insolvență, data viitoare vă rog să cereți politicos, nu să-mi spuneți «vânzătoare de covrigi» în fața a treizeci de oameni.
Corina a deschis gura să răspundă, dar n-a mai zis nimic. S-a întors, a mers clătinat spre Mercedes, și portiera s-a trântit a doua oară, mult mai încet decât prima.
Robert a rămas în fața tonetei, cu cutiuța încă în mână.
— Mai e valabilă întrebarea?
Ilona a luat cutiuța, a scos inelul și l-a pus pe deget, direct, fără emfază, ca și cum ar fi aranjat o marfă pe tavă.
— E valabilă. Dar nunta o facem aici, în piață, cu covrigi la toate mesele. Și tonetă rămâne a mea, pe numele meu, orice s-ar întâmpla după.
Mulțimea a aplaudat, cineva a strigat „Noroc!", iar un bătrân cu ziarul sub braț a cumpărat, în sfârșit, covrigul cu brânză pentru care venise de la bun început.
