Doi ani de zile, Costel Bărbosu a condus aceeași cursă pe traseul Pitești–Curtea de Argeș și credea că nu mai are cum să-l surprindă nimic pe șoseaua aia. A văzut autobuzul derapând pe polei, a văzut mistreți ieșind din ceață drept în fața farurilor, a dus o femeie la maternitate cu contracțiile cronometrate din scaunul șoferului. O dată un nenea beat a adormit pe bancheta din spate și s-a trezit abia la capătul de linie, la depou. Dar pasărea care l-a urmărit trei dimineți la rând, exact în aceeași curbă de la Valea Danului, n-a avut nicio legătură cu tot ce trăise el până atunci la volan.
A început într-o dimineață de octombrie, după o noapte de ploaie rece. Ceața se lăsase joasă peste câmp, picura din crengile ude ale plopilor de pe margine, iar asfaltul lucea negru și umed sub farurile autobuzului. Costel făcea prima cursă, cea de șase și un sfert. Vreo zece călători, majoritatea pe jumătate adormiți, legănați de huruitul motorului. Pe geamuri se derula, monoton, aceeași perdea de ceață pe care o știa pe de rost.
Când autobuzul a intrat în curba de la poalele dealului, în parbriz s-a izbit cu un pocnet surd ceva negru. Costel a frânat din reflex, autobuzul s-a clătinat, s-au auzit exclamații de spaimă din spate, și pe lângă ștergător s-a agățat o cioară mare, tânără. Se ținea cu ghearele de sticla netedă, bătea din aripi cu o disperare care nu voia să cedeze.
Ce i-a rămas lui Costel în minte a fost coada păsării — ciufulită, ca și cum i-ar fi lipsit pene pe-acolo, trase cu forța. De la bătăile de aripi pe parbriz zburau fulgi mici, dar pasărea nu părea deloc înspăimântată. Ochiul ei rotund, negru, era fixat drept pe el, cu o insistență pe care n-o mai văzuse la nicio vietate sălbatică.
— Ce faci, mă, ești nebună? a strigat Costel, fără să-și dea seama că vorbește cu voce tare.
Cioara parcă l-a auzit. S-a desprins brusc de pe geam, a zburat peste șosea și a dispărut în ceața de peste câmp. După impact, pe lângă ștergător rămăsese o pată murdară cu un fulg lipit, și tot drumul până la autogara din Curtea de Argeș, Costel a tot aruncat priviri spre ea. I se păruse ceva prea deliberat în comportamentul păsării, chiar dacă încerca să-și bată joc singur de ideea asta.
Călătorii se lipiseră de ferestre. Tanti Veturia, de vreo șaptezeci de ani, s-a închinat grăbită, un bărbat cu un rucsac de drumeție a fluierat printre dinți, iar o fată de liceu, Ioana, a pufnit în râs.
— Rău semn, a zis Veturia convinsă. Dacă pasărea se bate în geam, înseamnă moarte-n casă.
După vorbele ei, în autobuzul cald s-a lăsat o tăcere neplăcută.
— Lăsați, tanti Veturia, s-a zăpăcit și ea de ploaie, a bolborosit Costel, accelerând din nou.
A spus-o cu convingere, și peste câteva minute călătorii vorbeau deja fiecare despre ale lui. Până la amiază, întâmplarea ciudată se cam ștersese din memoria șoferului. Se mai întâmplă ca păsările să-și pierdă orientarea într-o dimineață umedă și cenușie. Numai că ochiul acela negru, insistent, îi stătuse în minte mai mult decât ar fi vrut să recunoască — ca și cum cioara nu s-ar fi izbit în geam din greșeală, ci ar fi vrut să-l oprească exact pe el.
A doua zi, în același loc, la fix aceeași oră, cioara a apărut din nou. De data asta Costel a văzut-o venind din lateral, în zbor drept, ca o săgeată neagră, și a frânat înainte să ajungă la geam. Pasărea s-a lăsat pe capota autobuzului, a bătut de câteva ori cu ciocul în parbriz, exact în fața lui, și abia după aceea a zburat.
— Asta nu-i întâmplare, a murmurat Costel, cu mâinile transpirate pe volan.
Un pensionar din față, moș Ilie, care ședea de obicei pe locul doi, s-a aplecat spre el.
— Mata ai luat ceva de-aici, de pe traseu? Vreo pasăre, vreun pui, vreun cuib dat jos de la construcții?
Costel a clătinat din cap, dar gândul l-a măcinat toată ziua. Curba de la Valea Danului era chiar lângă pădurea de salcâmi de pe proprietatea lui Nelu Pârvu, un fost coleg de generală care acum avea o firmă de tăiat lemne și curăța terenul pentru o extindere a casei. De vreo lună, pe acolo mergeau zilnic utilajele.
A treia dimineață, Costel n-a mai așteptat impactul. Când a ajuns la curbă, a încetinit de la sine, aproape la pas, privind printre crengile ude. Și a văzut-o: cioara stătea pe un stâlp de electricitate rupt, chiar la marginea parcelei lui Nelu, și țipa — nu croncănea obișnuit, ci un sunet ascuțit, repetat, aproape ca un plâns. Sub stâlp, într-un maldăr de crengi tăiate și scoarță proaspăt rezultate din motosieră, se zărea ceva alb-cenușiu, nemișcat.
Costel a oprit autobuzul pe marginea drumului, cu girofarul de avarie pornit, și a cerut scuze călătorilor pentru cele cinci minute de întârziere. A coborât în ploaia fină care începuse să cadă.
Printre crengile tăiate, lângă ciotul unui salcâm doborât, era un pui de cioară, cel mai probabil singurul supraviețuitor dintr-un cuib dat jos odată cu copacul. Avea aripa dreaptă răsucită nefiresc și nu se putea mișca, dar era viu. Mama lui — pentru că acum Costel nu se mai îndoia că asta era — se zbătea în cercuri pe deasupra, incapabilă să facă ceva.
Costel și-a scos geaca și a învelit puiul cu grijă, l-a dus în autobuz, sub privirile uluite ale celor zece pasageri, și l-a așezat într-o cutie de carton pe care o avea pentru colete.
— Îl duc la domnul doctor Varga, veterinarul din centru, a zis el, mai mult pentru sine decât pentru cineva. Dacă poate face ceva, îl ajut. Dacă nu, cel puțin nu moare singur pe-un maldăr de lemne.
Cioara mamă a zburat după autobuz tot drumul până la autogară, bătând din aripi pe lângă geamul din dreapta, de parcă voia să vadă unde îi duce puiul.
Veterinarul a reușit să-i fixeze aripa într-un bandaj improvizat și i-a spus lui Costel că, dacă nu moare în primele trei zile din șoc, are șanse. Costel l-a ținut la depou, într-o cușcă veche pentru pisici, și de atunci, în fiecare dimineață, când trecea prin curba de la Valea Danului, cioara mamă îl aștepta pe stâlp, dar nu mai ataca geamul — doar îl privea trecând, tăcută.
Povestea asta ar fi putut rămâne doar o întâmplare ciudată de pomenit la bere, dacă nu s-ar fi legat de alta, mult mai puțin firească.
La două săptămâni după incident, Nelu Pârvu a venit la depou, cu actele terenului sub braț, cerându-i lui Costel să-i scrie o declarație că nu a văzut nimic ilegal la defrișare, pentru că inspectoratul de mediu din Argeș îi deschisese dosar — un vecin reclamase tăierea fără autorizație a unei fâșii de pădure protejată de pe lângă pârâu, exact zona unde fusese cuibul. Nelu promitea cinci sute de lei "pentru deranj" dacă Costel semna hârtia și "nu mai vorbea de cioara aia prin sat".
Costel a pus geaca pe scaun, l-a privit pe Nelu drept în ochi și i-a spus că n-are de gând să mintă pentru cinci sute de lei, pentru că a văzut cu mâna lui cuibul dat jos și puiul abandonat în crengi, și că are poze făcute cu telefonul chiar din ziua aia, la cererea veterinarului, pentru dosarul medical al animalului. A dus telefonul la inspectoratul de mediu chiar în după-amiaza aceea, și a lăsat o declarație scrisă, pe care a semnat-o cu nume și prenume complet, Costel Bărbosu, șofer de autobuz, fără să-i tremure mâna.
Amenda pentru defrișare neautorizată în zonă protejată a venit după trei săptămâni: nouă mii de lei, plus obligația de reîmpădurire a suprafeței afectate în termen de un an, verificată de garda forestieră. Nelu Pârvu a încercat să-l convingă pe Costel, de două ori, să retragă declarația, invocând prietenia lor din clasa a patra. Costel i-a răspuns o singură dată, calm, în curtea depoului, cu puiul de cioară deja recuperat ciripind în cușca din spatele lui:
— Nelu, io nu retrag nimic. Ai tăiat ce nu trebuia, și-a murit un pui de pasăre fiindcă cineva s-a grăbit cu un copac. Nu-i vorba de mine și de tine, e vorba de ce-ai făcut acolo.
Puiul de cioară și-a vindecat aripa în șase săptămâni. Costel l-a eliberat chiar în curba de la Valea Danului, într-o dimineață senină de la începutul lui decembrie, cu toți călătorii din acea cursă privind pe geamuri. Cioara mamă era deja pe stâlp, de parcă așteptase. Puiul a zburat stângaci, s-a prăbușit o dată în iarba de pe marginea șanțului, apoi s-a ridicat din nou și s-a dus drept spre ea.
De atunci, Costel mai trece prin curba aia în fiecare zi, de două ori, dus și întors. Cioara nu mai ciocănește în geam. Dar în fiecare dimineață, pentru o clipă, stă pe stâlpul acela rupt și-l urmărește cu ochiul ei negru și rotund, până ce autobuzul trece de curbă și se pierde spre Curtea de Argeș.
