Mi-am îndesat a treia reclamă de la supermarket în geanta de pânză și am ieșit în frig, pe bulevardul Decebal din Cluj-Napoca, cu o mie două sute de lei în cont și patru zile până la salariu. Gemenele mele, Ilinca și Sofia, aveau cinci ani și o pasiune pentru construit cetăți din cutii de pantofi pe covorul din sufragerie. Mă uitam la ele cum se întreceau care turn stă mai drept și mă gândeam că dacă mai rup o factură în două rate, poate ajungem la salariu fără să sun-o pe mama să-mi împrumute iar bani.
Telefonul a vibrat pe masă. Un mesaj de la Teodor.
Teodor Barbu. Soțul meu timp de șapte ani, tatăl fetelor mele, omul care știa exact unde să apese ca să doară cel mai tare fără să ridice vocea.
„Vino sâmbătă la nunta Alexandrei. Ar fi bine să vezi cum mi-a mers. Adu și fetele, să le prezint oamenilor."
Alexandra era cumnata lui, cea cu salonul de nunți din Mamaia și soțul în construcții. Nunta era la un hotel din centrul Clujului, dintre acelea cu candelabre și valet la intrare. Îl cunoșteam pe Teodor suficient de bine cât să-mi dau seama ce voia de fapt — nu să-l felicite pe nimeni. Voia să mă vadă intrând în sala aia cu haina veche de trei ierni, cu cearcăne, singură, în timp ce el stătea lângă noua lui logodnică, Camelia, cu ceasul ăla nou pe care nu-l avea când eram căsătoriți. Voia ca lumea să vorbească pe la spate. Voia ca fetele să vadă diferența cu ochii lor.
Am ținut telefonul în palmă până mi s-au albit încheieturile, și lacrimile mi-au scăpat înainte să le pot opri. Sofia s-a ridicat de pe covor și a venit lângă mine.
— Mami, de ce plângi?
Ilinca s-a oprit din joacă și a întrebat, cu glasul ei mic și serios:
— Tata nu ne mai place?
M-am lăsat pe vine și le-am luat pe amândouă în brațe, atât de strâns că au chicotit de surprindere.
— Nu, scumpa mea. Uneori oamenii uită cât de speciali sunt cei din viața lor. E problema lor, nu a voastră.
Am pus fetele la culcare mai târziu decât de obicei și am rămas la masa din bucătărie, cu actele de divorț scoase din dosarul lor de hârtie maro, citind de-a treia oară clauza despre apartamentul din Mănăștur. „Vândut din cauza unor probleme financiare", scrisese avocatul lui Teodor, iar eu semnasem fără să verific, pentru că aveam gemene de trei ani și nu mai aveam putere să mă lupt cu nimic.
L-am sunat pe fratele meu mai mare, Radu, singurul din familie care rămăsese avocat de drept civil după facultate, chiar dacă acum lucra mai mult cu contracte comerciale la o firmă din centru. L-am sunat tot în noaptea aceea.
— Radu, pot să te întreb ceva legat de actele de divorț?
— Acum? E unsprezece noaptea.
— Teodor m-a invitat la nunta Alexandrei. Vrea să mă umilească de față cu toată familia lui. Și nu mai suport să mă simt neputincioasă de fiecare dată când se întâmplă asta.
A tăcut câteva secunde, apoi a zis, cu vocea aceea obosită pe care o au frații mai mari când își dau seama că sora lor nu a cerut ajutor suficient de des:
— Trimite-mi mâine actele de partaj. Toate. Și adresa exactă a apartamentului din Mănăștur. Nu-mi place cum sună povestea aia cu problemele financiare — Teodor n-a avut niciodată probleme financiare, avea probleme de altă natură.
În ziua următoare, Radu a verificat cartea funciară de la Biroul de Cadastru. Apartamentul din Mănăștur, cel în care copilăriseră fetele, nu fusese vândut unui terț anonim, cum crezusem eu atâta vreme. Fusese transferat pe numele Dorinei Petran, mama Cameliei, cu trei luni înainte ca Teodor să depună cererea de divorț.
— Asta se numește sustragere de bunuri din masa partajabilă, mi-a spus Radu, la telefon, cu un calm care mie mi s-a părut insuportabil de rece în comparație cu cât tremuram eu. Dar nu e simplu. Termenul e de trei ani de la descoperirea faptei, nu de la comitere, ăsta e punctul bun. Punctul rău e că trebuie să dovedim intenția — că transferul a avut loc special pentru a te prejudicia, nu dintr-un motiv întâmplător. Și Teodor are avocat bun. O să nege, o să întârzie, o să conteste fiecare hârtie. Nu va fi rapid și nu va fi ieftin.
— Cât costă un proces ca ăsta?
— Mai mult decât ai tu acum. Dar putem cere scutire parțială de taxe judiciare, având copii minori în întreținere. Nu-ți promit nimic, Mirela. Îți promit doar că, dacă e adevărat, nu-l las să scape.
N-am dormit în noaptea aia. M-am ținut de marginea blatului din bucătărie și am simțit cum mi se strânge stomacul la fiecare gând — la banii pe care nu-i aveam pentru avocat, la fetele care dormeau fără să știe că tot ce credeam eu despre viața noastră tocmai se năruia.
Radu a depus cererea de chemare în judecată la Tribunalul Cluj în a doua săptămână, cu o zi înainte de nuntă. Mi-a spus să nu mă bazez pe asta sâmbătă — „Instanța nu lucrează în weekend, surioară, n-o să ai nimic în mână până luni" — dar mi-a dat altceva: o copie certificată a cererii depuse, cu numărul de dosar și ștampila registraturii.
— Du-te la nunta aia, mi-a zis. Nu ca să te răzbuni. Du-te ca să vadă că nu mai ești femeia pe care o lăsa singură cu facturile. Restul îl facem noi, la tribunal.
Sâmbătă, am intrat în sala hotelului nu obosită și singură, ci cu fetele îmbrăcate în rochițe bleu, cu părul împletit, ținându-mă de mână de-o parte și de alta, și cu plicul de la Radu în poșetă. Nu aveam încredere că voi avea curaj să-l scot, dar l-am luat cu mine ca pe o amuletă.
Teodor m-a văzut de la masa principală și fața lui s-a schimbat în trei etape: surpriză, confuzie, și apoi, când a observat cum mă priveau rudele lui — nu cu milă, ci cu o curiozitate nouă —, un fel de iritare pe care nu și-o putea permite la nunta cumnatei.
Nu am făcut scenă. Am așteptat finalul toastului, apoi m-am dus direct la masa lui, am pus plicul pe fața de masă albă, lângă platoul cu aperitive, și am spus, suficient de clar cât să audă și cei de la mesele vecine:
— Teodor, frate-meu a depus vineri, la Tribunalul Cluj, cerere de anulare a transferului apartamentului din Mănăștur către doamna Dorina Petran, mama Cameliei, pe motiv de sustragere frauduloasă din masa partajabilă. Aici ai o copie a cererii, cu numărul de dosar și ștampila registraturii. Am vrut să afli de la mine, în fața tuturor, nu de la poștaș, luni.
Dorina Petran a împins farfuria din fața ei câțiva centimetri, de parcă aperitivele de pe ea ar fi putut-o compromite. Camelia s-a uitat la mama ei și a dus mâna la gâtul rochiei, unde avea un colier pe care l-a strâns în pumn fără să-l desfacă.
— Nu ai nimic, a zis Teodor, dar vocea îi tremura mai tare decât ar fi vrut. Actul e în regulă, mama Cameliei avea bani proprii, a fost o vânzare normală. N-o să dovedești nimic, Mirela, și o să plătești taxele de proces din buzunarul tău gol.
— Atunci n-ai de ce să te superi, am spus. Lasă instanța să decidă asta, nu masa de nuntă.
M-am întors, am luat-o pe Ilinca și pe Sofia de mână și ne-am dus la masa noastră, rezervată de mine, nu de el.
Tribunalul Cluj a mers mai departe decât sperasem eu în noaptea aia cu blatul de bucătărie rece sub palme. Avocatul lui Teodor a contestat fiecare termen, a cerut expertize suplimentare, a invocat de două ori o pretinsă viciere de consimțământ din partea Dorinei Petran, de parcă femeia nu știuse ce semnează. Radu a lucrat fără să-mi ceară un leu în plus față de taxele depuse inițial, iar eu am împrumutat de la mama banii pentru expertiza judiciară, promițându-i că-i dau înapoi din partaj. Instanța a dat câștig de cauză la fond, Teodor a mai făcut apel și l-a pierdut, și abia atunci a acceptat să semneze.
La notar, Teodor a semnat actele fără să se uite la mine, cu Camelia stând rigid pe un scaun lângă fereastră, fără mama ei de această dată. Eu am primit jumătate din valoarea apartamentului din Mănăștur — treizeci și opt de mii de euro, suma exactă stabilită de expertiza judiciară.
Banii au devenit avansul la un apartament cu două camere pe strada Dorobanților. În prima seară, cât eu încă despachetam vesela în bucătărie, am găsit-o pe Ilinca stivuind cutiile goale de la mutare de-a lungul peretelui din camera lor, cu Sofia ținându-i o lanternă ca să vadă unde pune următoarea.
— Ce construiți? am întrebat din prag.
— Cetatea noastră, a zis Ilinca, fără să se întoarcă. Asta e camera noastră, mami, nu trebuie s-o mai strângem niciodată.
Am lăsat vesela pe blat și m-am așezat pe podea, lângă ele, să țin eu cutia de sus ca să nu se prăbușească turnul.
