Pe doamna Elvira Pascu au dus-o la azil în luna lui mai, când castanii din Craiova erau încă înfloriți.
Radu a aflat de la vecina de la etajul doi, o babă cu papuci roz care vorbea tare peste balustradă. A sunat-o imediat pe verișoara lui, Carmen, cea care avea apartamentul cu balcon mare pe strada Unirii.
— Carmen, de ce ați dus-o pe mătușa Elvira la azil?
— Radule, e singură, noi n-avem timp. Acolo au grijă de ea, are cine să-i dea medicamentele.
— Am înțeles.
A închis telefonul și s-a uitat lung la peretele din bucătărie, unde atârna o poză veche, din '98, cu el copil și cu mătușa lui ținându-l de mână la mare, la Mangalia.
Radu avea treizeci și doi de ani, locuia singur într-o garsonieră din cartierul Craiovița Nouă, lucra ca mecanic auto la un service de pe centură. Nu era înalt — un metru și șaizeci și trei, exact — și toată copilăria se obișnuise cu glume pe tema asta. Dar din toată familia, mătușa Elvira fusese singura care, după ce murise mama lui de cancer, îl luase la ea, îi făcuse temele, îi cususe cămașa pentru balul de absolvire când nimeni altcineva nu avusese timp.
Sâmbătă dimineață a luat autobuzul spre azilul de pe șoseaua către Bechet, o clădire cenușie cu gard de fier și un bătrân care uda florile la poartă.
A găsit-o pe mătușa Elvira lângă fereastră, cu un pulover gri și mâinile împreunate în poală.
— Radule? Tu ce cauți aici?
— Am aflat. Am venit să te iau acasă.
— Aici e bine, dragul meu. Nu-ți face griji.
— Nu-mi fac griji. Te iau cu mine.
— Unde, la tine? Ai o garsonieră de douăzeci și opt de metri.
— Mă descurc. Am vorbit cu vecina mea, doamna Georgescu, e asistentă medicală pensionară. Vine la tine cât sunt eu la service.
— Radule, costă bani ăștia.
— Am calculat deja. Am și economiile alea de la primele de Paște, vreo două mii opt sute de lei puse deoparte.
Mătușa Elvira l-a privit lung, cu ochii aceia mici și albaștri care păreau să vadă prin el.
— Radule, tu nu ești frumos băiat, știi asta.
— Știu, tanti.
— Și nici înalt n-ai ieșit.
— Nici asta nu e o noutate.
— Dar la suflet ai ieșit ca bunu-tu Ilie. — A început să-și strângă lucrurile de pe noptieră: o cutiuță cu ace de păr, o Biblie veche, o poză înrămată. — Numai să nu te superi pe Carmen, că ea crede că face bine.
— Nu mă supăr. Dar nici n-o las să hotărască în locul meu.
A dus-o acasă chiar în după-amiaza aceea, cu un taxi comandat prin aplicație, pentru că nu avea mașină — doar cheile de la cea a clientului pe care o reparase toată săptămâna, mirosind încă a ulei de motor.
Primele zile au fost grele. Patul pliant din sufragerie scârțâia, baia era prea mică pentru cadrul ei de mers, iar doamna Georgescu venea la ora șapte fix, cu o pungă de la piață și o răbdare de fier. Radu pleca la service cu gândul la mătușa lui, se întorcea seara și găsea mereu ceva cald pe aragaz — ea insista să gătească, deși abia se mai ținea pe picioare.
Carmen a aflat după două săptămâni, când a sunat-o pe mătușa Elvira direct pe telefonul fix și i-a răspuns Radu.
— Radule, ce-ai făcut? Ai luat-o fără să mă întrebi?
— N-am avut nevoie să te întreb, Carmen. E mătușa mea la fel de mult cât e și a ta.
— Dar eu am plătit azilul o lună înainte!
— Îți dau banii înapoi. Am calculat și asta.
A urmat o tăcere lungă la telefon.
— Radule, tu știi ce înseamnă să ai grijă de un om bătrân? Nu e o joacă.
— Știu exact. Am avut cincisprezece ani când a avut ea grijă de mine, după ce a murit mama. N-am uitat.
Carmen a venit în vizită după o săptămână, cu o cutie de prăjituri de la cofetăria de pe Calea București și cu fața încordată a cuiva care se aștepta să găsească dezastru. A găsit-o pe mătușa Elvira așezată la masă, curată, pieptănată, râzând la o glumă proastă a lui Radu despre o Dacie pe care o reparase toată ziua.
— Mătușă Elvira, ești… bine?
— Sunt acasă, Carmen. La Radu al meu.
Carmen s-a uitat la nepotul ei mărunt de stat, cu mâinile pline de bătături și unghiile încă negre de la ulei, și n-a mai zis nimic. A lăsat cutia de prăjituri pe masă și a plecat mai devreme decât plănuise.
Lunile au trecut. Mătușa Elvira s-a mai întărit, a început să iasă pe scaunul cu rotile până la parcul din apropiere, însoțită de doamna Georgescu sau de Radu, duminica. Dar sănătatea unui om de optzeci și patru de ani nu ține pas cu dragostea nimănui, și-n februarie următor, mătușa Elvira a murit în somn, liniștită, în patul din sufrageria lui Radu, cu poza de la Mangalia pe noptieră.
La înmormântare a venit toată familia. Carmen a stat în spate, cu o eșarfă neagră și ochii roșii, iar după slujbă l-a tras pe Radu deoparte.
— Radule, notarul mi-a zis… mătușa a lăsat un testament. Acum zece zile.
— N-am știut.
— Ți-a lăsat ție apartamentul ei de pe strada Lipscani. Cel cu două camere.
Radu a rămas tăcut câteva clipe, privind sicriul cum era coborât.
— N-am vrut apartamentul, Carmen. Am vrut doar s-o aduc acasă.
— Știu. De-aia ți l-a lăsat ție.
Peste trei luni, Radu a semnat la notar actele de proprietate — un apartament de șaizeci și doi de metri pătrați, evaluat la aproape optzeci de mii de euro, pe care mătușa Elvira îl cumpărase cu bunu-su Ilie în 1979. N-a vrut să-l vândă. A renunțat la garsoniera din Craiovița Nouă, s-a mutat pe Lipscani, și în fiecare seară, când se întorcea de la service cu mâinile negre de ulei, punea poza de la Mangalia pe același perete unde stătuse dintotdeauna, lângă fereastra de unde mătușa lui obișnuia să privească strada.
