Aveam patruzeci și șapte de ani când m-am oprit în fața oglinzii din hol, cu cârpa de praf încă în mână, și nu m-am mai recunoscut. Nu știu ce anume m-a lovit în ziua aia de februarie, la Cluj-Napoca. Poate oboseala de după douăzeci și doi de ani de căsnicie cu Sorin. Poate liniștea aia stranie care se lasă în casă după-amiaza, când copiii sunt la școală și singurul sunet e robinetul care curge. M-am uitat în oglindă și am văzut o femeie obosită, cu părul prins în grabă cu un elastic, cu mâinile crăpate de detergent. Lângă oglindă, pe raftul din hol, era poza noastră de la nuntă, din 2004, de la restaurantul ăla de pe malul lacului din Gherla. Fata din poză avea ochii plini de speranță. Eu, din oglindă, nu mai aveam nimic din ea.
M-am dus în bucătărie și am pus de o cafea, doar să-mi ocup mâinile cu ceva. Și mi-am dat seama că nu durerea era că am îmbătrânit. Durerea era că, între facturi, între orarul Mariei la pian și meciurile lui Andrei, între cumpărături și rețete și cămăși călcate, eu dispărusem. Chiar și pentru mine.
Așa că, seara aia, când Sorin s-a întors de la service-ul lui de pe Calea Turzii, i-am propus ceva simplu: să mergem undeva, doar noi doi. La restaurantul cela nou de pe strada Memorandumului, unde nu mai fuseserăm niciodată. Să ne îmbrăcăm frumos, să stăm la o masă, să vorbim ca doi oameni, nu ca doi colegi de administrație a unei case. Mi-am imaginat o rochie pe care o aveam de ani de zile în șifonier, cu etichetă încă pe ea. Mi-am imaginat că o să-mi aduc aminte cum eram înainte să mă acopere viața de toate zilele.
Sorin s-a uitat la mine, cu telecomanda în mână, și a zis: "Nu merg nicăieri cu tine așa. Nu pari o femeie de dus la un restaurant ca ăla."
Am încercat să-i explic: "Tocmai am terminat de spălat vasele, Sorin. Mă vezi așa doar acum pentru că…"
Dar lacrimile îmi curgeau deja. Și el a continuat, parcă nu auzise nimic din ce spusesem: "Las-o baltă. Vrei adevărul? Mi-e rușine cu tine."
Am stat în bucătărie, cu cana de cafea răcindu-se pe masă, și n-am mai zis nimic. Da, nu mai eram fata din poza de la Gherla. Dar asta nu înseamnă că valoram mai puțin. Devenisem mamă. Devenisem soția care ținea toată casa pe umeri — care știa când trebuie reînnoită rețeta de la cardiolog a soacrei, care ținea minte ziua de naștere a nașei, care spăla, gătea, călca, rezolva, ținea minte tot ce nimeni altcineva nu observa pentru că pur și simplu era făcut.
Eu nu dispărusem. El pur și simplu se oprise să mă vadă.
În noaptea aia am luat o decizie. N-am mai cerut atenție. N-am mai așteptat ca cineva să-și aducă aminte că și eu exist. N-am mai cerut iubire de la un om care vedea doar oboseala mea, dar nu tot ce dădusem eu în douăzeci și doi de ani.
Au trecut trei luni de atunci, trei luni în care am vorbit cu o avocată de pe strada Dorobanților, am strâns actele casei — casa aia din cartierul Mănăștur pe care o cumpărasem amândoi în 2009, pe care o plătisem în rate alături de el, dar pe care o renovasem eu, cu banii mei de la contabilitate, în anii când el investea tot în service. Am scos din dulap mapa cu actele, extrasul de cont, chitanțele de la zugravi și de la cel care ne-a pus parchet, dovezile că eu plătisem renovarea din 2015 cu banii mei. Am dus mapa la avocată și am cerut partaj.
N-a fost ușor. N-a fost frumos. N-a fost ca-n filme, cu muzică de fundal și o viață fericită care începe imediat. A fost înfricoșător. Au fost nopți fără somn, cu ceașca de ceai răcindu-se lângă dosarul cu acte. Au fost întrebări de genul: "Oare exagerez?" A fost durere, pentru că douăzeci și doi de ani nu se șterg de pe o zi pe alta.
Sorin a fost surprins când a primit citația. A venit la apartamentul mic pe care îl luasem cu chirie pe strada Fabricii, cu geaca încă pe el, de parcă venise direct de la service. L-a găsit pe masa din bucătărie, prin ușa deschisă, mapa de la avocată.
— Mama ta nu te-a învățat să mă aștepți la ușă? a zis, încercând un ton glumeț care nu-i stătea bine.
— Nu mai locuiesc cu maniere din casa aia, Sorin. Spune ce ai de spus.
A rămas în prag, cu mâinile în buzunarele geacii, și s-a uitat o clipă peste capul meu, spre dosarul de pe masă.
— Nu era nevoie de avocați. Puteam vorbi.
— Am vorbit. În bucătărie, acum trei luni. Ți-am spus că mi-e rușine cu mine. Tu mi-ai spus că ție ți-e rușine cu mine. Nu mai am chef de a doua rundă de vorbit, Sorin.
A tăcut câteva secunde, apoi a scos din buzunarul interior al geacii un plic. L-a pus pe masă, lângă dosar, fără să-l deschidă.
— Partea ta. Din renovare, din partaj, cum a calculat avocatul tău. Nouăsprezece mii.
— În plic? Cash?
— Transfer n-am vrut să facă nevasta lui Costel, contabila. Prea multe hârtii. Am scos din cont.
Am împins plicul puțin mai spre mijlocul mesei, nu l-am luat imediat.
— Puteai să-l trimiți prin avocat.
— Puteam. Am vrut să-l aduc eu.
N-am mai zis nimic. A mai stat o clipă în prag, ca și cum aștepta ceva — o invitație la o cafea, poate, sau o ultimă frază care să arate că, totuși, rămâne ceva. N-am avut nimic de oferit în direcția aia. A dat din umeri, a zis "bine" și a plecat. Am auzit ușa blocului trântindu-se două etaje mai jos.
Azi locuiesc tot pe strada Fabricii, într-un apartament mic, cu mobilă nouă cumpărată din banii ăia. Nu e perfectă viața mea. Dar e a mea. Dimineața, înainte de serviciu, mă așez la măsuța din hol și îmi dau cu ruj — același roșu-cărămiziu pe care îl purtam la nunta din Gherla, scos din urmă dintr-un sertar unde zăcuse ani de zile. Îmi închei nasturii de la palton, unul câte unul, și plec la contabilitate cu geanta pe umăr, nu cu lista de cumpărături în cap.
Acum câteva zile, Sorin m-a sunat să-mi spună că Maria, fiica noastră, are nevoie de bani pentru un curs la facultate. I-am zis că o ajut eu direct pe ea, nu prin el.
— Am văzut, mamă, mi-a scris Maria pe WhatsApp la cinci minute după aceea. Mersi. Ne vedem sâmbătă la tine?
Am scris "da" și am pus telefonul pe masă. Am luat cana de cafea, răcită de-acum, și am mai pus una proaspătă, în ceașca aceea albastră, ciobită puțin pe margine, pe care o aveam de ani de zile și n-o dădusem niciodată la o parte.
