Ziua în care am împlinit douăzeci și șapte de ani trebuia să fie una dintre cele mai frumoase seri din viața mea. În schimb, a devenit noaptea în care am văzut, în sfârșit, oamenii din jurul meu exact așa cum erau.
Petrecerea avea loc la un restaurant select din centrul Brașovului, cu candelabre de cristal, un pianist care cânta în colț și atâta lux încât impresiona până și invitații cei mai obișnuiți cu bani. Lângă mine stătea bunica mea, Ileana Tomescu, o femeie a cărei eleganță discretă ascundea mereu o minte mult mai ascuțită decât oricine ar fi putut ghici. De partea cealaltă a mesei, soțul meu, Radu Constantinescu, verifica telefonul între feluri de mâncare. Lângă el, soacra mea, Corina Constantinescu, încărcată cu bijuterii de designer, cu buzele strânse într-un dispreț politicos pe care-l purta mereu când se uita la mine.
— Ai, Diana, observă Corina, sorbind din pahar, pentru cineva care stă toată ziua acasă, chiar arăți surprinzător de prezentabilă azi.
Radu râse ușor.
— Mamă…
Dar, ca de obicei, nu mă apără de fapt. Am zâmbit și am tăcut, întorcând paharul de vin cu două degete, de la etichetă spre mine, de la mine spre etichetă.
Când a venit desertul, bunica a pus în fața mea o mapă de piele bordo.
— Deschide-o, a spus ea, zâmbind.
Înăuntru erau actele de proprietate, contracte de transfer și documente notariale. Un singur nume mi-a atras imediat privirea: Hotel Tomescu Palace.
Mâinile au început să-mi tremure pe marginea mapei.
— Bunico… ce-i asta?
— Cadoul tău de ziua ta, draga mea. Hotelul de pe bulevardul Eroilor. Valorează în jur de douăsprezece milioane de euro și, din seara asta, îți aparține doar ție.
Masa a încremenit. Corina aproape că a scăpat furculița. Radu a lăsat telefonul și a privit fix documentele.
— Douăsprezece milioane de euro? a întrebat el.
Dar nu se uita la mine cu mândrie. Se uita la mine ca la un bilet de loterie câștigător care tocmai căzuse din cer.
Corina și-a recăpătat prima calmul.
— Ei bine, a spus ea tărăgănat, o proprietate de o asemenea mărime are nevoie de o administrare cu experiență.
Nu am dat importanță comentariului atunci. Ar fi trebuit.
Înainte să plecăm, bunica m-a îmbrățișat strâns și mi-a șoptit la ureche:
— Ai grijă, Diana. Cadoul ăsta e și un test.
Nu am înțeles ce voia să spună. Încă nu.
Drumul spre casă, prin cartierul rezidențial, a fost tăcut — doar ștergătoarele de parbriz, pentru că începuse să ningă fin. În clipa în care am intrat în vilă, Corina s-a așezat în salon ca și cum locul i-ar fi aparținut deja. Radu s-a postat lângă ea.
— De mâine dimineață, eu și Radu mergem la hotel, a spus Corina. Eu mă ocup de partea financiară, Radu preia conducerea zilnică.
M-am uitat la ea.
— Nu.
Camera a încremenit. Corina a clipit.
— Poftim?
— Hotelul e al meu. Bunica mi l-a dat mie.
Fața lui Radu s-a întunecat.
— Nu fi ridicolă, Diana. N-ai nicio experiență în afaceri.
— O să învăț.
Corina a râs.
— Tu trebuia să te ocupi de casă, nu de un hotel de lux.
Ani de zile, vorbele astea m-ar fi doborât. Acum mi-am strâns mapa la piept, cu brațele încrucișate peste ea, și nu am cedat.
— Sunt proprietara. Eu decid.
Radu a trântit palma pe masă, atât de tare că paharul lui de whisky s-a clătinat și o dâră a sărit pe covorul persan din salon.
— Atunci depunem actele de divorț.
— Dă-i drumul, am zis, și mi-am auzit propria voce tremurând un pic la final, dar am dus mapa totuși drept, lipită de coaste.
Corina s-a ridicat imediat.
— Și poți pleca din casa asta chiar în seara asta. Ia-ți hotelul și obrăznicia cu tine.
M-am uitat la ceasul de pe perete — era unsprezece și douăzeci de minute. M-am dus în dormitor, am scos valiza mică, bej, de sub pat, și am pus în ea trei bluze, o pereche de blugi, încărcătorul de telefon și periuța de dinți. Am lăsat în urmă toate hainele cumpărate de Corina, perechi-perechi, aliniate pe umerașe ca niște premii pe care nu le câștigasem eu. Mapa bordo am luat-o sub braț. Am ieșit pe ușă fără să mai zic nimic, iar în spatele meu, Radu încă vorbea la telefon cu avocatul lui, cu vocea aia falsă de bărbat calm pe care o folosea când, de fapt, nu era deloc calm.
M-am mutat chiar în noaptea aceea la apartamentul bunicii din Șchei. În liftul vechi, de fontă, am stat cu valiza între picioare și am ascultat scârțâitul cablului, un sunet pe care nu-l mai observasem niciodată și care, în noaptea aia, mi s-a părut cel mai liniștitor lucru din lume.
A doua zi, bunica m-a așteptat la masa din bucătărie cu cafeaua deja făcută — cafea turcească, groasă, cu miros de cardamom, pe care o bea de când o știam — și cu un dosar mult mai gros decât cel de la restaurant.
— Ia loc, Diana.
În dosar era totul: actul de proprietate pe numele meu, înregistrat la notar de curând, cu o clauză pe care Radu și Corina nu o văzuseră niciodată, pentru că bunica le-a arătat doar prima pagină la restaurant. Clauza spunea clar: hotelul nu putea fi vândut, ipotecat sau administrat de altcineva decât de proprietara înscrisă, fără acordul ei scris, sub niciun motiv, inclusiv în caz de divorț.
— Am știut de la nunta ta cum stau lucrurile, a spus bunica, sorbind din cafea. L-am văzut pe Radu uitându-se la conturile familiei mele de parcă ar fi făcut un inventar. Și am văzut-o pe Corina calculând din priviri cât valorează fiecare obiect din casa asta. Așa că m-am dus la Nicolau & Asociați chiar în primăvara aia și le-am cerut să-mi pregătească actul ăsta exact așa cum trebuia. Nu te-am crescut să fii proprietatea nimănui.
Mai era și altceva în dosar: un contract de administrare pe cinci ani, semnat deja de o firmă hotelieră din Cluj-Napoca, Groupe Carpați, care urma să preia conducerea operațională a hotelului chiar din săptămâna aceea.
— Nu te las singură în fața unei afaceri de douăsprezece milioane de euro fără să știi nici cum se citește un bilanț, a spus bunica. Dar o să înveți și asta, de la ei.
Peste trei zile, actele de divorț depuse de Radu mi-au ajuns prin avocat. Le-am semnat la masa din bucătăria bunicii, cu același pix cu care completasem, cu o săptămână în urmă, lista de invitați la petrecere. Am cerut un singur lucru prin avocatul meu: ca ieșirea din căsnicie să fie strict pe regimul separației de bunuri stabilit prin contractul prenupțial pe care, culmea, chiar Corina insistase să-l semnăm cu patru ani în urmă, ca să se asigure că eu nu voi pune mâna pe nimic din averea familiei Constantinescu. Clauza aia, scrisă ca să mă țină pe mine la distanță, îi ținea acum la distanță pe ei.
Radu n-a cedat ușor. Peste o săptămână, directorul financiar al hotelului m-a sunat: Radu se prezentase în recepție, în costum, cerând să vadă registrele contabile „în calitate de soț al proprietarei". Paza îl aștepta deja instruită, dar el a refuzat o vreme să plece, a ridicat vocea, a cerut să vorbească cu „un om de bun-simț din conducere" — până au venit doi angajați de la recepție și l-au condus politicos afară, în fața câțiva clienți care luau micul dejun pe terasă, cu un cappuccino abandonat pe masă.
A doua zi, Corina a venit personal, cu avocatul ei, cerând o întâlnire „de familie" cu conducerea hotelului. Am venit și eu, cu Nicolau alături, și am pus pe masă, una câte una, hârtiile: actul notarial, clauza de administrare exclusivă, contractul cu Groupe Carpați, hotărârea judecătorească preliminară de divorț pe regim de separație de bunuri.
Corina a citit în liniște, fără bijuteriile de obicei zgomotoase pe degete care băteau nervos în masă. La un moment dat a împins hârtiile puțin mai departe de ea, ca și cum ar fi vrut să le dea deoparte fizic, dar nu a mai zis nimic despre „administrare cu experiență".
— Ai planificat asta de multă vreme, a spus ea, în sfârșit.
— Bunica, am răspuns. Eu doar am semnat unde mi s-a spus.
Radu nu a mai venit la hotel după aceea. Am aflat, printr-un prieten comun, că s-a mutat înapoi la Corina, în vila din cartierul rezidențial, și că a început să lucreze la o firmă de asigurări din oraș. Divorțul s-a finalizat în patru luni, fără ca el să primească vreun leu din hotel, din contul meu personal sau din restul proprietăților bunicii.
Peste un an, de ziua mea de douăzeci și opt de ani, am sărbătorit tot la restaurantul cu candelabre de cristal din centrul Brașovului, dar masa era mai mică: doar eu, bunica și directorul financiar al hotelului, care îmi adusese un raport cu profitul din primul an de administrare — o cifră pe care am citit-o de două ori, ca să fiu sigură că n-am văzut greșit o virgulă.
Bunica a ridicat paharul de vin și a spus doar:
— La actele tale, Diana.
Am ciocnit paharele. A doua zi dimineață, am dus mapa de piele bordo, aceeași din noaptea aia, în biroul meu de la ultimul etaj al hotelului. Am deschis sertarul de sus al biroului, am pus-o înăuntru, lângă un pix uzat și o cutie de agrafe, și am închis sertarul fără să mă mai gândesc la asta.
