Elena a lăsat geanta jos, lângă poartă, și a rămas nemișcată. Grivei ședea pe treapta de la verandă — un câine mare, roșcat, cu botul încărunțit. Se uita la ea fără bucurie, fără recunoaștere. Pur și simplu se uita.
— Grivei, a strigat ea nesigur. Băiatu', suntem noi.
Câinele n-a mișcat niciun mușchi. Doar urechile i-au tremurat puțin.
— Nu ne mai recunoaște, a zis Costel, lăsând valiza lângă soția lui. Grivei, hai, vino.
Dar animalul și-a întors botul spre casă, de parcă păzea ceva nevăzut.
Cu cinci ani în urmă, Costel primise o ofertă de la cumnatul lui, stabilit la Torino — un post la un atelier auto, salariu în euro, școală bună pentru copii. Pe-atunci parcă totul era clar: dacă nu profiți, regreți toată viața. Grivei nu mai era pui. Opt ani, artrită la picioarele din spate, bot cărunt. Costel se uita la el și calcula: certificate veterinare, carantină, zbor în cala de bagaje. Un câine bătrân, într-o cușcă de fier, în întuneric, printre mirosuri străine.
— Nu rezistă drumul ăsta, îi spusese Costel soției, fără să fie convins de-a binelea.
— Probabil, încuviințase Elena, evitându-i privirea.
S-au înțeles cu o rudă îndepărtată, mătușa Veronica din sat. I-au lăsat bani de hrană, cheile de la poartă, un număr de telefon. Veronica dăduse din cap, promisese să vină din două în două zile.
— Plecăm pentru puțin timp, spusese Costel, scărpinând-o pe Grivei după ureche la despărțire. Un an, poate doi.
Câinele îi linsese mâna. Nu știa că era ultima mângâiere de ani buni.
La Torino lucrurile n-au fost cum promisese cumnatul. Serviciu era, dar temporar. Apartamentul — cu chirie, strâmt. Copiii învățau italiana plângând, Costel și Elena — cu disperare. Fiecare zi, un examen.
În primele luni, Elena o suna pe Veronica. Aceasta răspundea vioaie: "Totul e bine, îl hrănesc, câinele e sănătos." Apoi răspunsurile ei s-au făcut mai scurte, mai seci. Și după vreo șase luni, n-a mai răspuns la telefon deloc.
— S-a supărat, probabil, presupusese Costel. Sau și-a schimbat numărul.
Elena încuviințase, dar noaptea stătea cu ochii în tavan ore în șir.
Au trecut cinci ani. Costel și-a pierdut slujba, permisele de ședere au expirat, nu mai aveau bani de reînnoire. Și-au strâns lucrurile și au cumpărat bilete spre casă.
— Grivei probabil nu mai e, spusese încet Elena în avion.
Costel n-a răspuns. Se gândea la fel.
Dar când au ajuns la casa din Măgurele, primul lucru pe care l-au văzut a fost Grivei. Viu. Mai bătrân, cu botul și mai cărunt, dar viu.
Și în jur — un gospodărie întreagă. Gardul vopsit proaspăt. Poarta pe țâțâni, fără să se încline. Aleile curate, straturile de cartofi și roșii aliniate, udate. Pomii tăiați după toate regulile. O cușcă nouă din lemn, izolată, cu acoperiș de carton bitumat. Lângă ea, un castron cu mâncare proaspătă.
— Cineva locuiește aici? a șoptit Elena.
Costel a împins poarta. S-a deschis ușor, fără scârțâit. Au intrat în casă. Ușa descuiată. Înăuntru, curat. Pe aragaz, o oală cu supă rece. Un pat de campanie într-un colț, cu o pătură împăturită deasupra. Pe masă, borcane cu dulceață, o pâine. Și un bilet sub o cană.
"Grivei e al vostru, dar merită alți stăpâni. — Mihai"
Elena și-a acoperit fața cu palmele.
— Cine e Mihai?
— Nu știu, a zis Costel, așezându-se pe un scaun, strângând biletul în pumn.
Grivei n-a venit la ei în seara aceea. A dormit în cușca lui. Când Elena a încercat să-l strige, s-a ridicat și s-a retras în celălalt capăt al curții.
Dimineața, Costel s-a dus la vecina, doamna Ileana.
— Mihai? a repetat ea. Cel din pădure? Un om ciudat. Nu vorbește cu nimeni. Numai cu câinele vostru s-a ținut toți anii ăștia.
— Unde-l găsesc?
— Trecând de loturi, spre fântâna de izvor. E o cabană veche acolo.
Costel și Elena s-au dus seara. O cărare îngustă, năpădită de iarbă, dar bătută. Au ajuns la o cabană înclinată, cu o curte îngrijită. Din prag a ieșit un bărbat de vreo cincizeci de ani. Barbă încărunțită, ochi cenușii, mâini bătucite de muncă.
— Ați găsit biletul, a zis el, fără să fie o întrebare.
— Am venit să vă mulțumim, a început Elena. Și să înțelegem de ce ați făcut asta.
Mihai i-a invitat cu un gest să intre. A pus pe masă ceai în niște căni vechi.
— Am locuit în Pitești înainte, a început el, privind pe fereastră. Inginer. Aveam nevastă, apartament. O viață obișnuită. Pe urmă, divorț, procese. Ea a câștigat apartamentul. A rămas numai cabana asta — de la bunicul meu. Așa am venit aici. De cinci ani.
A tăcut, a sorbit din ceai.
— Pe Grivei l-am găsit din întâmplare. Vreo două luni după ce ați plecat voi. Mergeam după ciuperci, aud — ceva schelălăie. Mă uit — câinele la poarta voastră. Subțire. Castronul gol, fără apă. Am întrebat vecinii — zic că stăpânii au plecat în străinătate, o rudă promisese să-l hrănească, dar s-a oprit să mai vină.
Elena și-a încleștat pumnii.
— Și am început să-i duc de mâncare, a continuat Mihai. La început, așa, îl ajutam. Pe urmă m-am gândit — vine iarna, îngheață. I-am făcut cușca. Primăvara m-am gândit să sap grădina — păcat de pământ, stă nefolosit. Grivei mergea pe lângă mine, păzea. Mie cu el… îmi era mai uşor.
— Cinci ani, în fiecare zi? Costel nu putea crede.
— Aproape în fiecare. M-am obișnuit. Și lui îi era nevoie de cineva.
— Vă plătim, a zis ferm Elena. Cât spuneți.
— Nu-i nevoie, a clătinat Mihai din cap. Nu pentru bani am făcut-o. Și vouă, se vede, nici nu vă e ușor.
Costel a lăsat privirea în jos.
— Atunci veniți la noi. La cină, la un ceai.
— Mă tem că Grivei nu mă va lăsa.
— De ce?
— Pentru că eu v-am adus pe voi înapoi la el. Și el pe mine voia să mă vadă, nu pe voi. Pentru el, asta e o trădare.
Vorbele au rămas în aer. Elena a plâns în hohote înăbușite.
— Noi am crezut că așa e mai bine, a zis înfundat Costel. Că n-o să reziste drumul.
— N-o să reziste drumul, a repetat Mihai. Dar cinci ani să stea și să aștepte la poartă, asta rezistă normal, nu?
Tăcere.
— Ce trebuie să facem? a întrebat Elena.
— Să nu-l mai abandonați. Atât. Iar dacă vă va ierta sau nu, el decide. Câinii au memorie lungă.
Săptămânile următoare, Grivei a stat la distanță. Mânca din castron, dar în casă nu intra. Dormea în cușca făcută de Mihai. Pleca la plimbare singur, se întorcea seara târziu.
Costel ieșea în fiecare dimineață la cușcă. Se așeza pe iarbă, lângă el, și îi vorbea. Despre Torino, despre cât de greu a fost, despre cum în fiecare seară se gândea la câinele roșcat. Grivei stătea întors, dar nu pleca.
Elena pregătea ce-i plăcea lui Grivei pe vremuri. Oase de vită, gâturi de pui, pârjoale de ficat. Punea castronul și pleca, să nu-l stânjenească.
A trecut o lună. Într-o dimineață, Grivei n-a mai întors botul. S-a uitat la Costel și a lătrat ușor.
— Grivei?
Câinele s-a ridicat. A făcut un pas. S-a oprit. Încă un pas. S-a apropiat de tot și i-a împins nasul rece în palmă.
— Ai iertat, băiatule?
Grivei n-a răspuns. S-a culcat lângă el, și-a pus botul pe labe. Coada i-a tremurat ușor — n-a dat din ea cu bucurie, dar a fost un început.
Mihai a început să vină zi de zi. La început la ceai, apoi la cină. Grivei îl întâmpina ca o furtună — sărea, chelălăia, îi lingea mâinile. Cu Costel și Elena era mai rezervat, dar încet se mai dezgheța.
— Știți, a zis Mihai într-o zi, cabana mea e veche, iarna îngheț acolo. Ce-ar fi să-mi faceți un șopron pe lângă voi? Aș veni pe sezoane, aș ajuta la grădină.
Costel și Elena s-au privit.
— Mihai, a început încet Elena, dar n-ați vrea să vă mutați de tot la noi? Avem o cameră liberă.
El s-a uitat mirat.
— De ce ați face asta pentru mine?
— Pentru că cinci ani v-ați îngrijit de câinele nostru, a zis Costel. Și pentru că Grivei vă iubește. Și pentru că ne e rușine. Foarte rușine. Și vrem să îndreptăm asta.
Mihai a tăcut. Apoi a dat din cap.
— Să încercăm. Dacă nu merge, plec.
Grivei a ridicat capul, s-a uitat la cei trei. Și pentru prima dată după două luni, a dat din coadă cu adevărat.
Acum Costel se trezește în fiecare dimineață pentru că Grivei îi pune botul pe piept. Câinele doarme în casă, pe covorașul vechi de lângă sobă. Mihai locuiește în camera de alături, iar seara stau toți trei pe verandă, beau ceai. Grivei zace la picioarele lor, oftând din somn din când în când.
Costel a mers, de altfel, la notarul din comună și a pus pe numele lui Mihai o parte din terenul din spatele casei — opt sute de metri pătrați cu pomii fructiferi pe care el îi îngrijise cinci ani. Un act simplu, câteva semnături, o taxă de notar de două sute de lei. Mihai a ținut hârtia în mâini mult timp, fără să spună nimic, apoi a împăturit-o și a pus-o în buzunarul de la piept.
