– Unde e rochia mea albastră? am întrebat, în picioare în sufragerie, cu sacul de gunoi deschis la picioare.
Soacra mea nici n-a ridicat privirea de la cartofii pe care-i curăța.
– Aia cu floricele? Am aruncat-o. Avea o pată la subraț și era demodată. Nu înțeleg cum poți ține lucruri ca astea prin casă.
Rochia aia nu era nici demodată, nici stricată. O cumpărasem cu 180 de lei din primul salariu după ce m-am întors din concediul de maternitate. O purtasem la aniversarea noastră, când Darius mi-a zis că în fine râd din nou ca înainte.
– Mi-ați aruncat un lucru al meu fără să mă întrebați? am spus.
– Nu „mi-ați", ci mamă. Și am făcut ordine. Ar trebui să-mi mulțumești, Larisa.
Atunci am înțeles că nu era vorba despre rochie.
Doamna Veronica se mutase la noi cu opt luni în urmă. Stătea cu chirie într-un bloc din Mamaia Nord, dar proprietarul vânduse apartamentul. Pensia ei, 1.450 de lei, ajungea cu greu pentru medicamente, întreținere și facturi. Darius a venit atunci seara în bucătărie, s-a așezat în fața mea și a tot amestecat în ceașca de ceai.
– E doar temporar, a zis. Mama n-are unde să se ducă acum.
Am fost de acord. Cum să nu fiu? Așa am fost crescută – pe cei în vârstă nu-i lași. I-am spus că ne descurcăm, că e loc pentru toți în apartamentul din Constanța.
Primele săptămâni au fost grele, dar suportabile. Soacra gătea ciorbă de pui, lua copilul de la grădiniță, mai călca din când în când cămășile lui Darius. Apoi a început să îndrepte lucrurile mărunte.
„Darius ar trebui să aibă un mic-dejun ca lumea, nu un iaurt Danone înghițit în fugă."
Dintr-odată, în bucătăria mea nu mai era loc pentru obiceiurile mele. A mutat condimentele, mi-a ascuns espressorul De'Longhi pentru că „cafeaua din capsule e chimicale". A aruncat borcanele cu paste, pentru că nu erau în dulapurile „corecte". Când mă întorceam de la serviciu, mă aștepta pe blat o listă: de cumpărat urdă, de nu cumpărat colțunași gata făcuți, de spălat fereastra din camera mică.
Cel mai rău era că Darius nu vedea nimic din toate astea. Sau nu voia să vadă.
– Larisa, e mai în vârstă, are obiceiurile ei, spunea el de fiecare dată când încercam să discut.
– Și eu? Eu n-am dreptul la obiceiuri în propria mea casă?
Într-o dimineață am intrat în bucătărie la șapte fără zece minute. Fiica noastră, Ioana, era la masă, cu buzele strânse și mâinile sub coapse. Soacra stătea în picioare lângă ea, cu o farfurie de griș cu lapte.
– I-am spus că nu vrea, a zis Ioana.
– Un copil nu decide ce mănâncă, a răspuns doamna Veronica. În vremea mea nu existau asemenea mofturi.
– Ioana are intoleranță la lactoză. Știți asta.
– Acum fiecare copil are câte o boală. Vă inventați diagnostice ca să nu gătiți normal.
Am luat farfuria atât de brusc că grișul a stropit pe jos. Ioana a început să plângă, iar soacra m-a privit ca și cum aș fi pălmuit-o.
Seara Darius a venit acasă târziu. Ea îi povestise deja prima. Am auzit din hol vocea ei tremurată: „Nevasta ta mă umilește în fața nepoatei".
Când am rămas singuri în dormitor, Darius era furios.
– Pentru niște griș?
– Darius, îi dă copilului nostru ceva de la care o doare burta. Îmi aruncă hainele. Îmi scotocește prin dulapuri. Nu mai pot să respir aici.
– Ce vrei să fac? Să-mi dau mama afară în stradă?
N-am mai zis nimic o vreme. Am împăturit cearșaful de pe marginea patului, de două ori, de trei ori, doar ca să-mi ocup mâinile cu ceva.
A doua zi am găsit la gunoi cutiuța bijuteriilor mele. Brățara de la bunica mea dispăruse. Soacra a spus că i-a dat-o unei femei de la parter, pentru că „un fleac ca ăsta nu-i folosește nimănui". N-am mai întrebat nimic. Am scos valiza mare, cea gri, din debara și am pus-o lângă ușă, apoi am început să-i fac ghiozdanul Ioanei pentru ziua următoare.
– Nu mai vreau să cerșesc puțin loc în propria mea viață. Până la finalul lunii găsim un loc pentru mama ta – un centru pentru vârstnici, un apartament cu supraveghere, ceva real. Sau mă mut cu Ioana la sora mea, la Galați.
– Nu. Trag o linie. Trebuia s-o fac mai devreme.
Două zile aproape n-am vorbit deloc. Doamna Veronica trântea dulapurile demonstrativ. Darius dormea pe canapea. A treia zi l-am auzit vorbindu-i în bucătărie:
– Mamă, Larisa are dreptate. E și casa ei. Nu poți decide tu pentru toată lumea.
S-a lăsat o pauză lungă, apoi zgomotul unei linguri lăsate brusc pe blat.
Doamna Veronica s-a mutat șase săptămâni mai târziu într-un apartament cu asistență, în cartierul Tomis Nord, cu o chirie de 1.100 de lei pe lună, plătită de Darius. A luat cu ea cutia cu Betaloc și Triferment, puse frumos într-o cutie de bomboane de metal.
Am vizitat-o duminică. Pe masă erau două farfurii – una cu supă de legume, cealaltă cu sarmale. Soacra a împins-o pe cea cu sarmale spre Ioana.
– Mănâncă, puico, e bună.
Am luat farfuria și am pus-o în locul ei pe cea cu supă, fără o vorbă. Ioana s-a uitat la mine, apoi a luat lingura și a început să mănânce din supă.
Când am plecat, soacra m-a oprit în prag și mi-a întins un plic.
– Chiria de luna asta. Darius mi-a dat banii, dar vreau s-o plătesc eu.
Am luat plicul și l-am pus în poșetă, lângă cheile apartamentului din Constanța – cheile pe care, de atunci, le țin doar eu.
