— Dacă ești stearpă, am făcut un copil cu alta, obișnuiește-te, a spus Radu. Elena nu a răspuns imediat. A pus ceașca pe masă fără zgomot, de parcă s-ar fi ferit să-și tulbure propria liniște. Între ei se lăsase o pauză pe care el o citise greșit, drept înfrângere.
— M-ai auzit? Îți vorbesc ca un om matur altui om matur, a continuat el. Simona rămâne gravidă. Al meu. Tu… ei, tu știi singură cum e.
— Am auzit, a spus Elena. Fiecare cuvânt.
— Și asta e tot? Nicio criză, niciun țipat? a rânjit el. Vezi, am avut dreptate. Nici de emoții nu ești capabilă. Rece ca măștile tale de ipsos.
— Mă gândesc, Radu. Înainte să răspund, mă gândesc mereu. Nu ai observat în nouă ani?
— Gândește-te mai rapid, a tăiat-o el. N-am timp să te văd suferind.
Elena l-a privit lung, cu o răbdare care nu-i venea din milă, ci din obișnuință. Îl cunoștea de prea mult timp ca să-l șteargă dintr-o singură lovitură.
— Hai să vorbim calm, a propus ea. Așază-te. Îți torn un ceai.
— Nu-mi trebuie ceaiul tău, a respins el scurt. Am nevoie să accepți faptele. Nu mă prefac că-mi pare rău. Nu-mi pare.
— Bine, a dat ea din cap. Dar spune-mi: ești sigur? Ai fost la medic?
— De ce să mă duc la medic? a pufnit el. Natura a vorbit deja. Nouă ani — și nimic. Cu tine e sec ca atelierul tău noaptea. Cu Simona — o dată, și rezultat.
— Nouă ani e mult, a încuviințat Elena. M-am gândit și eu la asta. Foarte mult.
— Exact. Și concluzia e una: problema e la tine.
Și-a împreunat mâinile în poală. Vocea îi rămăsese egală, aproape blândă.
— Dacă ți-aș spune că problema nu e la mine?
— Atunci aș zice că inventezi povești, a făcut el un gest de lehamite. Mereu ai iubit poveștile frumoase. Măștile astea ale tale, chipurile, teatrul… Păcat că în viață nu-ți alegi chipurile.
— Câteodată le alegi, a zis Elena. Doar că nu-ți dai seama imediat care anume e cel adevărat.
Radu nu a prins aluzia. Se plimba prin bucătărie, satisfăcut de sine, ca un om care în sfârșit a scăpat de o greutate.
— Mă mut o vreme. Stau la Simona, pe Aleea Zorilor. Tu gândește-te cum continui. Apartamentul rămâne al tău pentru moment, nu sunt o fiară.
— Mulțumesc pentru generozitate, a spus Elena, fără ironie.
— Pentru nimic, a luat-o el în serios. Vezi, sunt om.
S-a ridicat, a mers la comodă și a scos un plic alb, fin, deja desfăcut la un colț. Radu i-a urmărit mișcarea cu o ușoară iritare.
— Ce-i asta?
— Mai târziu, a răspuns Elena, punându-l în buzunarul halatului. Întâi du-te la Simona a ta. Bucură-te. Vorbim când ești pregătit să asculți.
— Sunt pregătit chiar acum, și-a încrucișat el brațele.
— Nu. Acum ești pregătit doar să urli.
Două zile mai târziu, Elena ședea într-o cafenea mică din Cluj-Napoca, pe malul Someșului, în fața prietenei ei, Carmen. Pe masă, două cești și o farfurioară cu fursecuri cu migdale, pe care nimeni nu le-a atins.
— Îți bați joc de mine? Carmen s-a aplecat peste masă. El ți-a spus una ca asta, și tu i-ai oferit ceai?
— I-am oferit. Ce trebuia să fac? Să urlu?
— Măcar atât! Eu aș fi urlat de ar fi chemat vecinii. Tu stai ca o statuie.
— De la urlete chipurile se deformează, a surâs slab Elena. Lucrez cu asta zilnic. Crede-mă, o figură deformată e un spectacol urât.
— Elena, nu e vorba despre chipuri! A ridicat mâinile. E vorba despre viața ta! A făcut un copil cu alta și a venit să-ți anunțe, de parcă îți spune vremea!
— Știu. De-asta nu-mi voi consuma energia pe țipete. O voi consuma pe o soluție.
— Și care-i soluția ta?
— Întâi faptele. A scos Elena din poșetă plicul acela și l-a pus pe masă. Îți amintești, pe 14 august am decis în sfârșit, eu și Radu, să aflăm la cine e problema. S-a dus singur la Clinica Sfântul Constantin. Mândru. A spus că nu are de ce să se teamă.
— Și?
— Rezultatele au venit prin poștă acum zece zile. Pe numele lui. Dar în ziua aia el a plecat din oraș, cu Dacia aia a lui, și plicul l-am deschis eu. Nu din întâmplare. A împins Elena hârtiile spre prietena ei. Citește.
Carmen a parcurs rapid rândurile. Sprâncenele i s-au ridicat.
— Stai… adică el e? El nu poate avea copii?
— Exact. El e steril, Carmen. Nu eu. Și nici n-o știe. Nu s-a mai dus niciodată după rezultate. A decis că eu sunt vinovată, pentru că așa era mai convenabil.
— De ce nu i-ai spus imediat, în bucătărie? Drept în față, ca o cărămidă!
— Pentru că am vrut să înțeleg ce copil poartă Simona. Dacă el nu poate fi tatăl, înseamnă că povestea e mult mai murdară decât pare.
Carmen s-a lăsat pe spătarul scaunului.
— Elena, îți dai seama ce ții în mână? Te-a umilit nouă ani pentru o vină care e a lui. Și tu ai o bombă.
— Îmi dau seama. Elena a strâns mânerul ceștii, fără să bea, până i-a albit o clipă încheietura. Nu infidelitatea mă usucă. Cu infidelitățile oamenii cumva se obișnuiesc. E disprețul ăla al lui. La fiecare cină, la fiecare sărbătoare — cu rânjetul lui milos.
— Deci scoate-i totul la iveală! A bătut cu palma în masă. Să se înece cu adevărul.
— Am să-i spun. Dar nu ca să mă răzbun. Ca să se oprească să strice chipurile altora pentru poveștile lui convenabile.
— Ce chipuri?
— Al meu. Al Simonei. Al mitului lui nenăscut. S-a obișnuit să refacă realitatea ca pe lut. E timpul să-i arăt mulajul celei adevărate.
— Ești înfricoșătoare când ești calmă, a expirat Carmen.
— Nu sunt înfricoșătoare. Doar nu mă agit. Se agită cei cărora le e frică. Elena a luat în fine un fursec. Mie nu am de ce.
Atelierul Elenei mirosea a ipsos umed și terebentină — acolo, printre zecile de măști de teatru atârnate pe pereți, Radu se simțea neconfortabil. Venise să-și ia lucrurile rămase și era iritat că Elena îl rugase să vină exact aici, la ora șase, când lumina de afară se stingea deja.
— De ce m-ai chemat aici? a bombănit el, uitându-se în jur. Mutrele astea ale tale de pe pereți mă urmăresc de parcă ar fi vii.
— Sunt mai vii decât unii oameni, a observat Elena, fără să se întrerupă din lucru. Așază-te. Discuția e scurtă.
— N-am timp. A verificat el telefonul demonstrativ. Simona mă așteaptă. Nu trebuie să se enerveze acum.
— Sigur, nu trebuie. Elena a lăsat dalta jos, pe o bucată de ipsos uscat care s-a sfărâmat ușor. Femeile gravide, în general, e bine să nu se enerveze. Zi-mi, tu ești sigur că tatăl e tu?
Radu a ridicat brusc capul.
— Ce vorbești acolo? Sigur că eu. Cine altul? Ai decis să aduci îndoieli.
— Am întrebat pur și simplu. Tu nu ai nicio îndoială, nu?
— Niciuna. Simona nu e așa. Tu ești mereu rece, ea e o femeie normală. Adevărată.
— Adevărată, a repetat Elena. Bine. Înseamnă că îți spune tot.
— Ce pui la cale? s-a apropiat el, aplecându-se peste masa de lucru. Te cunosc. Pui ceva la cale.
— Nu pun nimic la cale, Radu. Zi-mi mai bine: ți s-a părut ciudat că în nouă ani cu mine — nimic, iar cu ea — direct la țintă?
— Asta e și dovada, a împuns el aerul cu degetul. Cu mine e totul în regulă. Problema a fost la tine. Mereu.
— Aici te înșeli. Și te înșeli capital.
— Ascultă. A ridicat el tonul. Am venit după geacă, nu după enigmele tale. Dacă-ți place să joci rolul victimei misterioase — joacă-l. Dar fără mine.
— Geaca e în dulap. Ia-o. Apoi am să-ți arăt ceva.
A trecut iritat la dulap, a scos geaca de piele, a mototolit-o în mâini.
— Hai, arată-mi trucul tău. Dar rapid.
Elena a scos plicul — cel alb, uzat pe margini. L-a pus pe masa de lucru, între fețele de ipsos.
— Deschide-l. A venit pe numele tău pe 2 septembrie. Ai dat analize și ai uitat de ele. Eu nu am uitat.
— Ce e asta? s-a încordat el, fără să se apropie.
— Rezultatele tale, Radu. Pe care nu te-ai deranjat niciodată să le citești, pentru că ai decis dinainte cine e vinovat.
— Nu-mi trebuie hârtii. A făcut el un pas înapoi. Știu deja tot.
— Știi. Doar că știi greșit. Deschide și citește cu voce tare. Vreau să aud asta cu vocea ta.
Apartamentul Simonei, din blocul de pe Aleea Zorilor, era aglomerat și plin de fast — prea multe perne, prea multe sclipici pe o vază de pe bufet. Radu a dat buzna acolo o oră mai târziu, strângând plicul în pumn, cu geaca încă pe un braț. Elena a intrat în urma lui, calmă.
— Simona, a început el din prag, spune-i. Spune-i acesteia… că copilul e al meu.
Simona s-a ridicat de pe canapea, trecând cu privirea de la el la Elena.
— De ce e ea aici? Radu, mi-ai promis că nu mai există în viața noastră.
— Rămân puțin. Vreau doar să citiți amândoi o hârtie. Și atât.
— Ce hârtie? s-a încordat amanta.
— Analizele, a arătat Elena spre plicul din mâna lui Radu. Ale lui. Dintr-un motiv se ferește să le deschidă. Poate citești tu?
— Nu te atinge! Radu și-a tras mâna. E o provocare. Simona, vrea să ne certe.
— Vreau adevărul. Și amândoi vă feriți de el atât de insistent, că mi se pare interesant.
Simona s-a apropiat, i-a smuls plicul și a desfăcut foaia. Fața i s-a schimbat.
— Aici scrie… s-a bâlbâit ea. Radu, aici scrie că tu… că nu poți avea copii.
— Ce?! A tras el hârtia la el. E falsificare! Elena a falsificat-o!
— Nu mă pricep să falsific formulare medicale. Fac măști, nu minuni. E numele tău, data ta de naștere, ștampila clinicii. Tu singur te-ai dus acolo. Mândru. Îți amintești?
Radu citea și recitea, și fiecare rând îl făcea să se sprijine mai tare de speteaza unui scaun. Obrăznicia i se scurgea de pe față, lăsând loc unei nedumeriri încremenite.
— E o greșeală, a mormăit el. Au confundat. Se mai întâmplă.
— Se întâmplă. Doar că atunci apare o întrebare interesantă, s-a întors ea spre Simona. Dacă el nu poate fi tatăl, de la cine ești gravidă?
În cameră s-a lăsat o pauză lungă. Amanta a păleit, și-a pus mâna pe pântec.
— Asta… asta nu are importanță, a îngăimat ea. Radu, nu o asculta.
— Cum să nu aibă importanță? s-a întors el spre ea. Mi-ai spus că e al meu. Ai jurat.
— E al tău! A țipat Simona. Hârtia minte, eu nu!
— Hârtia nu minte, a spus Elena. Mint oamenii. Și acum unul dintre voi minte pe celălalt de câteva luni deja. Eu doar am adus lumină în povestea asta drăguță.
— Taci! A strigat Radu, dar strigătul lui nu mai era furios, ci înspăimântat. Lasă-mă să mă gândesc.
— Gândește-te. Tu de obicei preferi mai întâi să decizi cine e vinovat, apoi să te gândești. Acum încearcă invers.
Simona s-a lăsat pe canapea, strângând marginea bluzei.
— Radu, ascultă, a vorbit ea grăbit. Ce diferență are al cui e? Important e că vom avea o familie. Tu voiai un copil. Iată-l. Ce diferență are cum anume…
— Ce diferență are?! S-a tras el înapoi de la ea. M-ai făcut de râs. Mi-am lăsat nevasta pentru tine. I-am spus în față că e stearpă, iar eu, de fapt…
— Iar tu ai crezut o amantă căreia îi era convenabil să spună asta, a terminat Elena în locul lui. Felicitări. Te-ai înșelat singur, Radu. Eu n-am avut nicio treabă cu asta.
O săptămână mai târziu, Elena ședea din nou în cafenea cu Carmen. Pe masă, două cești și aceeași farfurioară cu fursecuri, dar de această dată fursecurile se topeau sub ochi — Carmen era nerăbdătoare după detalii.
— Ei? S-a aplecat ea înainte. Cum s-a terminat? S-a întors la tine, în genunchi?
— A încercat. A treia zi a sunat. Voce stinsă. Zice: „Elena, am greșit, să lăsăm totul în urmă."
— Și tu?
— I-am spus că am memorie bună, a surâs Elena. Îmi amintesc fețele profesional. Și fața lui de atunci, din bucătărie, n-am să o uit. N-a fost o greșeală. A fost dispreț.
— Bravo. Și el ce-a zis?
— A început să mizeze pe milă. A spus că n-are unde să se ducă, că Simona l-a dat afară din apartamentul de pe Aleea Zorilor, că a rămas singur, că stă la un hotel ieftin de lângă autogară.
— Și Simona?
— Simona, s-a aflat, nu l-a păcălit doar pe el. Copilul nu e al lui — asta știam deja. Dar nici de la cel pe care și-l imaginase Radu. E o întreagă poveste în care nu m-am amestecat. Nu mă privește.
— Stai, a încruntat Carmen din sprâncene. Deci el te-a lăsat pentru o femeie care l-a mințit și mai rău decât te-a mințit el pe tine?
— Exact, a desfăcut Elena brațele. Viața câteodată scrie un final mai bun decât orice scenarist.
— Și nu-ți pare rău de el?
— Puțin. Dar mila nu-i un motiv să las în casă un om care s-a uitat la mine ca la un rebut de pe banda de montaj.
— Și cu apartamentul, cu lucrurile?
— S-a rezolvat calm. N-am tras-o de timp. Am stabilit imediat: lucrurile lui — în cutii, planurile mele — înainte. Apartamentul era al meu de la început, pe actul de proprietate — doar numele meu, de pe actul lăsat de bunica în 1998. Am făcut fără scandaluri, fără discuții pe capete până-n zori.
— Asta ești tu toată, a chicotit Carmen. Alta ar fi plâns șase luni, tu în o săptămână ai pus totul la punct.
— Plânsul e inutil. Elena a ridicat din umeri. Faptele au fost de partea mea de la bun început. Eu doar le-am lăsat să vorbească la momentul potrivit.
— Spune sincer, a mijit Carmen ochii. Ai putut să-i spui adevărul imediat, în bucătărie. De ce ai întârziat?
— N-am întârziat. M-am pregătit. Dacă aș fi spus tot din primul minut, ar fi decis că inventez din supărare. Dar când a venit el singur cu hârtiile la Simona — acolo n-a mai avut scăpare.
— Dură, a apreciat Carmen.
— M-a făcut dură el. Carmen a râs și în fine a luat un fursec.
— Și cum e acum, singură?
— Am cumpărat ipsos nou săptămâna asta, aproape douăzeci de kilograme, a surâs Elena. În atelier am făcut o mască nouă. Chipul unei femei care surâde cu ochii închiși.
— Frumos.
— Primul lucru pe care l-am făcut doar pentru mine, nu la comandă, i-a făcut Elena cu ochiul.
— Și dacă mai sună o dată?
— Nu răspund. I-am spus tot ce trebuia. O dată. Clar.
— Și el și-a dat seama unde a greșit? s-a aplecat Carmen mai aproape.
— Nu de tot, s-a gândit Elena. Încă mai crede că l-au trădat circumstanțele.
— Dar tu n-ai tăcut.
— Am tăcut exact atât cât să aibă el timp să creadă în victoria lui. Apoi am scos plicul.
Au tăcut amândouă o clipă, sorbind din ceai.
— Ei, spune-mi despre masca aia nouă, a cerut Carmen. Ai terminat-o?
— Nu încă, a spus Elena. Îi mai lucrez pleoapele. Trebuie să las ipsosul să se întărească o noapte întreagă, altfel se crapă.
Au plătit nota — unsprezece lei și cincizeci de bani, exact cum ieșea de obicei — și au ieșit din cafenea. Elena a mers pe jos pe lângă mal, până la atelier, unde a stins lumina doar peste o oră, după ce a șlefuit cu grijă marginea mascii noi, până ce ipsosul a rămas neted sub degete.
