Sala de bal a hotelului Grand Continental din Brașov strălucea în seara aceea ca o cutie de bijuterii. Firma Aurescu & Fii lansa noua colecție de toamnă, și pe listă erau doar nume cu greutate: antreprenori din zona industrială, doi senatori, nevestele lor cu rochii de la atelier.
Printre ei, puțin pierdută, se mișca Ileana. Avea douăzeci și trei de ani și preda matematică la un liceu din cartierul Astra. Rochia ei era simplă, cumpărată cu reducere de la un magazin din centru. Dar la gât avea un colier de diamante cu un pandantiv în formă de stea — singurul lucru de valoare pe care-l avea, rămas de la mama ei adoptivă, moartă acum trei ani.
O femeie în jur de cincizeci de ani, cu păr vopsit roșu-arămiu și inele pe fiecare deget, o observă de la bar. Se numea Corina Fătu, soția unui fost consilier local, și se considera pe sine arbitrul bunului-gust din tot orașul.
— Colierul ăla, se apropie ea cu paharul de prosecco în mână. De unde-l ai?
Ileana ridică din sprâncene, surprinsă de ton.
— A fost un cadou.
Corina râse scurt, fără bucurie.
— Nu minți. Piesa aia e din colecția privată a familiei Aurescu. O fată ca tine n-ar putea pune mâna pe ea nici în zece vieți.
Câțiva invitați se întorseseră deja cu capul.
— E o hoață! strigă Corina, suficient de tare cât să acopere muzica. Chemați paza!
Obrajii Ileanei se încinseseră, iar degetele i se încleștaseră pe bareta poșetei de mână.
— Nu l-am furat. Vă jur.
— Atunci dovedește cine ți l-a dat.
Exact atunci, ușile duble ale sălii se deschiseră și înăuntru intră un bărbat cu păr alb, în costum negru, flancat de doi directori. Era Victor Aurescu, fondatorul casei de bijuterii, un om despre care se scria în reviste de afaceri de treizeci de ani.
Auzind agitația, se îndreptă direct spre grupul format în jurul Ileanei.
— Ce se întâmplă aici?
Corina răspunse fără să clipească.
— Domnul Aurescu, fata asta a furat unul din colierele dumneavoastră exclusive.
Victor privi bijuteria câteva secunde lungi. Apoi fața lui se schimbă.
— Nu.
Sala tăcu brusc.
— Colierul ăsta nu a fost furat.
Se apropie de Ileana și, cu o grijă pe care nimeni din sală nu i-o cunoscuse vreodată, îi îndreptă pandantivul pe piept.
— Pentru că eu l-am dăruit.
Un val de șoapte trecu prin mulțime. Obrazul Corinei se vărsase dintr-odată de culoare.
— Ce… poftim?
Victor ridică ușor colierul, ca toți să-l vadă bine.
— Am făurit piesa asta acum douăzeci și trei de ani.
Pe spatele pandantivului era o gravură minusculă: „Pentru steaua mea, Ileana.”
Mâinile tinerei începură să tremure.
— De unde știți numele meu?
Bătrânul respiră greu, de parcă aerul din piept îi cântărea o tonă.
— Pentru că acel colier a fost al fiicei mele nou-născute.
Toată lumea era derutată.
Victor continuă, cu vocea gâtuită:
— În noaptea în care s-a născut, a fost un incendiu la maternitatea din Cluj, acolo unde lucra soția mea ca medic rezident. Mi s-a spus că soția și copilul meu au murit amândoi.
Vocea i se frânse.
— Dar cineva mi-a furat fiica din incendiul acela și a predat-o ilegal altei familii, probabil pentru bani.
Ileana se prinse de marginea unei mese ca să nu-și piardă echilibrul, cu paharul tremurându-i în cealaltă mână.
— Eu… am fost adoptată când eram bebeluș. Din Cluj.
Tăcerea deveni absolută.
Victor scoase din buzunarul interior al sacoului un plic gros, îndoit de atâta purtat.
— De ani de zile dau anunțuri, plătesc detectivi, umblu pe la arhive. Acum trei săptămâni am dat de o asistentă pensionară care a lucrat la maternitatea aia. Mi-a zis un nume de familie. Am făcut un test ADN discret, printr-un laborator din București. Acum cinci zile am primit rezultatul.
Se uită drept la ea.
— Femeia pe care am căutat-o toată viața ești tu.
Ileana duse mâna la gât, peste pandantiv, și-l apăsă acolo de parcă voia să-l oprească să zboare, în timp ce ochii i se umpleau și obrazul i se uda fără ca ea să mai poată vorbi clar.
— Dumneavoastră… sunteți tatăl meu?
Bătrânul o cuprinse în brațe, strângând-o de parcă s-ar fi putut evapora din nou.
— Te-am căutat toată viața. N-am crezut nicio clipă că ai murit în incendiul ăla.
Cei din jur aplaudară, unii cu lacrimi în ochi, alții filmând cu telefonul fără să-și dea seama cât de nepotrivit era gestul.
Corina, roșie de rușine, își lăsă privirea în pământ.
— Îmi pare rău… Am judecat-o după rochie.
Ileana o privi calm, fără triumf.
— Nu sunteți prima. Dar asta n-a schimbat niciodată cine sunt eu de fapt.
A doua zi dimineață, în biroul de avocatură al casei Aurescu de pe strada Michael Weiss, Victor a pus pe masă o mapă groasă de carton — testamentul lui, nemodificat de cincisprezece ani, în care fiica lui moartă era trecută ca beneficiară a douăzeci la sută din acțiunile firmei. Avocatul a scos un formular de rectificare și Victor l-a semnat chiar acolo, cu Ileana lângă el, fără să se uite la cifre.
— Nu vreau procentul, a zis ea. Vreau să te întreb de ce ai ascuns colierul ăsta atâția ani în locul unde mama mi l-a lăsat.
Victor s-a oprit cu stiloul în mână.
— N-am ascuns nimic. L-am dus la un amanet de pe strada Lungă, la vreo două luni după incendiu, când eram sigur că ești moartă și nu mai aveam puterea să-l privesc în fiecare zi. Omul de la amanet mi-a dat vreo opt mii de mărci pe el, pe vremea aia, și asta a fost tot. N-am mai întrebat niciodată ce s-a întâmplat cu colierul după aceea.
Se încruntă, căutând firul.
— Dar mama ta adoptivă — cum o chema, Virginia? — a lucrat o vreme la același amanet, ca evaluatoare de bijuterii, înainte să te ia pe tine în grijă. Asistenta pensionară mi-a zis asta: că cei de la orfelinat au cerut-o pe ea, ca om de încredere din zonă, să estimeze câteva piese rămase de la incendiu, printre care și colierul. Pe gravură era deja numele tău — ea l-a citit, și-a spus că e un semn, și l-a cumpărat înapoi cu banii ei, din amanetul propriu. Apoi, când te-a adoptat câteva luni mai târziu, nu și-a mai pus întrebări. Ți-a pus numele de pe gravură ca pe-al doilea prenume, ca să nu-l dai cuiva străin de tot.
Ileana a rupt, chiar acolo pe masă, cecul pe care Victor voia să-l deschidă pentru ea „ca să recupereze timpul pierdut”, și a împins bucățile spre marginea biroului, lângă o ceașcă de cafea rămasă neterminată. A cerut în schimb un singur lucru, trecut în scris într-o anexă: ca firma Aurescu să finanțeze, timp de zece ani, bursele pentru elevii de la liceul din Astra unde preda, cel puțin cincisprezece mii de lei pe an.
— Și vreau o cutie nouă pentru colier, a mai zis ea, ridicându-se de pe scaun. Nu din alea de catifea cu sigla voastră pe capac. O cutie simplă, de lemn.
Corina Fătu n-a mai fost invitată la niciun eveniment Aurescu de atunci. Nu pentru răzbunare — Victor n-a dat niciun ordin în acest sens — ci pentru că, pur și simplu, lista de invitați a fost refăcută de la zero, și numele ei n-a mai apărut pe ea.
Ileana a continuat să predea la liceu. A ținut colierul, dar nu l-a mai purtat la gât în public. L-a pus în cutia de lemn, pe biroul ei de acasă, lângă carnetul de note, și de fiecare dată când deschidea catalogul electronic să treacă o notă, se uita o secundă la steluța de aur înainte să închidă capacul.
