Era o după-amiază lentă de iunie, din acelea în care asfaltul din Cluj-Napoca parcă voia să se topească sub sandale. Terminasem tocmai o ședință cu investitorii pentru extinderea cramei mele din Feleacu. Cu gâtul uscat am intrat într-un Mega Image din centru doar ca să cumpăr o sticlă de apă. Parcasem Land Roverul pe locul de oprire interzisă și, din grabă, portofelul și telefonul rămăseseră pe scaun. Mi-am dat seama abia la casă.
„Sunt patru lei, domnul meu.”
M-am scotocit prin buzunarele goale. În spatele meu, o femeie cu o sacoșă termică a pufnit: „Dacă nu are bani, să nu mai țină coada în loc.”
Întindeam deja sticla casieriței ca să o pun la loc, când o fată de la rând, imediat după femeia aceea, a pus două monede de doi lei pe tejghea.
„Plătesc eu. Ia-o.”
Avea o bluză albă de bumbac ușor, blugi uzați și o geantă de pânză cu inscripția decolorată *Muzeul de Artă Cluj*. Pe banda transportoare erau doar o franzelă, un litru de lapte și două plicuri de hrană pentru pisici.
„Nu trebuia. Îți dau banii înapoi” am spus.
Ea a clătinat din cap, dar nu a fost un nu nepoliticos. Avea ochii limpezi ca Someșul dimineața. „Mai bine dai de mâncare unui animal fără stăpân. Așa suntem chit.”
Și a plecat cu sacoșa ei.
Am ajuns-o în parcare. M-am prezentat: Mihai Dumitrescu, treizeci și opt de ani, viticultor. Ea se numea Ioana, lucra ca restauratoare de picturi murale la muzeu. Pe când îmi vorbea, a scos din geantă un plic și o bucățică de cracker. S-a lăsat în genunchi lângă tufele prăfuite, printre cărucioare. O pisicuță cenușie a apărut cu precauție.
„O cheamă Scorțișoara” a explicat Ioana mângâind-o pe sub bărbie. „Proprietara apartamentului nu vrea animale. Dar aproape c-am convins-o.”
Nu m-a întrebat de cramă, nici de bani. A arătat în schimb spre breloculul în formă de pisică care atârna de curea (un cadou de la nepoata mea) și m-am trezit povestindu-i despre Barosan, pisoiul roșcat care locuia cu mine de când înființasem firma, pornind dintr-o cameră de chirie. Poate prostia aceea cu pisoiul m-a făcut să spun: „Mâine seară, luăm cina împreună?”
Ioana a schițat un aer amuzat, scuturându-și praful de pe genunchi. „Accept, dar numai ca să-l cunosc pe Barosan. Și fără localuri unde-ți pun și aerul la plată, te rog.”
Ne-am fixat la ora opt la un restaurant din apropierea Pieței Unirii, Crama Veche. O curte interioară, fețe de masă de hârtie, risotto cu vin roșu.
În ziua întâlnirii, cu douăzeci de minute înainte de șapte, treceam pe Podul de Piatră când o siluetă neagră mi-a tăiat drumul. Am frânat brusc, am atins-o doar ușor, dar ea s-a clătinat singură și a ajuns pe asfalt, țipând că i-am prins glezna. O rochie neagră cu floricele, păr negru ca pana corbului, aerul fragil al celui care e pe punctul de a se sparge în mii de bucăți. A spus că se numește Raluca și că nu vrea ambulanța, doar o cursă până acasă: locuia într-un apartament din Mănăștur, la etajul trei, fără lift.
Vinovăția m-a lovit instant. Am ajutat-o să se ridice, am alergat la farmacie după gheață și medicamente, i-am lăsat numărul meu. Ea își ținea încheietura spunând că nu-i nimic. Eu m-am uitat la ceas: opt și douăsprezece minute. Am fugit la stradă și i-am scris Ioanei: „Scuză-mă. Nu pot veni. Îți explic.”
N-a primit niciodată vreo explicație. Pe când mă întorceam, mi-a venit un mesaj vocal de la Raluca: „Mulțumesc, mulțumesc. Nu știu cum să-ți mulțumesc.”
N-am dormit în noaptea aceea; stăteam pe balcon cu telefonul în mână, recitind mesajul netrimis Ioanei. Raluca a reapărut peste două zile cu o prăjitură făcută în casă, apoi cu o vizită la cramă. Îmi povestea că face voluntariat la un refugiu pentru animale, că ajută persoanele fără adăpost, că are o mătușă bolnavă la Constanța. Era delicată, tristă, recunoscătoare. În trei săptămâni veneam la ea la cină în fiecare seară; într-o lună eram deja cuplu în ochii tuturor.
Barosan, însă, a detestat-o din prima clipă. Când ea trecea pe ușă, el își zbârlea blana și dispărea sub canapea. A început să scuipe de fiecare dată când o auzea vorbind. Raluca spunea: „Pisoiul ăsta e nebun. Ori el, ori eu, Mihai.”
L-am dus la veterinar: era sănătos, doar foarte stresat. Au trecut alte două luni, iar eu cumpărasem un inel. Greu, complicat, costisitor. I l-am pus pe deget într-o seară pe terasă și ea a spus da. Am fixat nunta pentru finalul lunii iunie a anului următor — aproape un an întreg de la ziua de la Mega Image.
Cu o săptămână înainte de nuntă, mama mi-a semnat o procură pentru casa familiei din Feleacu. Raluca a insistat să fie trecută și ea pe act. M-a făcut să par normal, un pas firesc între îndrăgostiți. Am fixat semnarea la notar joia următoare.
Duminica precedentă, contabilul și prietenul meu Bogdan m-a sunat, cu vocea tensionată. De câteva săptămâni, a spus, urmărea pentru un client un proces civil la Constanța — un om de afaceri care o acuza pe ex-soția lui că i-a golit contul înainte să dispară. Răsfoind actele procesului, printre fotografiile anexate denunțului, a recunoscut fața Ralucii.
„Vezi asta” mi-a scris, trimițându-mi-o. „O recunoști?”
Era Raluca îmbrățișată cu un bărbat cu barbă, cu aer de om de afaceri. Avea o verighetă identică cu cea pe care o purta acum.
Degetele mele au derulat fotografiile de două ori, de trei ori, căutând o explicație care să nu existe. Bogdan a continuat: „Am întrebat în stânga și-n dreapta, am contactat avocatul din proces. Spune că femeia asta a mai lăsat doi bărbați pe drumuri cu aceeași schemă, înainte de ăsta. Accidente false, logodnă rapidă, intabularea bunurilor, apoi dispare. Oprește-te cât mai e timp, Mihai. Te rog, nu semna nimic joi.”
Chiar în acel moment, din baie, a venit vocea argintie a Ralucii: „Dragule, poimâine semnăm, nu-i așa?”
M-am uitat la femeia care dormea în patul meu. I-am răspuns cu o calmitate pe care n-o aveam: „Sigur. Dar mâine trebuie să fug la București, investitorul m-a convocat pe neașteptate. Mă întorc la timp pentru notar.”
Ea a suspinat, m-a sărutat pe obraz. Mi s-a părut aproape ușurată.
În seara aceea am luat Land Roverul, am condus până la parcarea unei benzinării de pe autostradă, apoi am luat un taxi și m-am întors în Cluj. M-am postat într-o cafenea din fața blocului nostru, cu telefonul încărcat și o frică atroce că am stricat totul.
Pe la ora zece seara, Raluca a ieșit. Avea o jachetă ușoară, cu toată căldura, și se uita nervos pe telefon. S-a îndreptat pe jos spre o stradă din spatele Bisericii Sfântul Mihail. Am urmat-o de la distanță.
S-a oprit în fața unei porți cenușii. Puțin după, a ajuns un bărbat: barba disparuta, dar aceeași privire de om de afaceri din fotografie. Și-au dat un sărut rapid și el i-a zis cu glas scăzut: „Deci, mâine terminăm treaba?”
Raluca a râs, un râs ascuțit și tăios, complet diferit de cel de pasăre rănită pe care-l cunoscusem. „Sigur. Prostul ăla, Mihai, mi-a semnat deja procura. Mâine dimineață transfer jumătate din cramă pe omul nostru de paie și apoi dispar. După doi fraieri, ăsta-i cel bun.”
Bărbatul i-a pus o mână pe umăr. „Și pisicăreasa de la muzeu? Fata aia de la restaurare? Nu te îngrijorează?”
„A plecat imediat. Nu mai contează nimic.”
Eu eram lipit de perete, cu inima bătându-mi în tâmple. Cu telefonul am înregistrat fiecare silabă.
A doua zi dimineață, imediat ce m-am întors acasă, l-am sunat pe Bogdan și am mers împreună la poliția din sectorul Mănăștur. Am adus înregistrarea, fotografiile, numele complicelui din Constanța găsit online. Un agent a ascultat tot, a notat orele, a confruntat numele cu denunțul deja în curs la Constanța: a fost suficient ca să se declanșeze o acțiune rapidă, programată pentru dimineața următoare, chiar la notar, unde se știa că cei doi vor veni împreună cu mine. Eu, în același timp, am fugit la notar să revoc procura, cu două ore înaintea programării.
La ora zece dimineața, biroul de pe Strada Memorandumului era deja pregătit. Eram acolo, împreună cu Bogdan, cu doi polițiști în civil și cu mama, așezată într-un colț.
Când Raluca a intrat, elegantă, cu rochița ei bej cu buline și verigheta de diamante bine vizibilă, s-a blocat brusc. În spatele ei, bărbatul din seara precedentă era adus cu cătușele la mâini: poliția îl prinsese în zori, când ieșea pe aceeași poartă cenușie.
Ea a albit. „Nu înțeleg. Dragul meu, ce se întâmplă?”
Am scos din dosar un stick USB cu înregistrarea. I-am arătat-o. Apoi am pus pe masă copia procurii, deja blocată și revocată. „Am ascultat tot, Raluca. Nu-ți aparține nimic. Nici inelul, de altfel.”
Ea a rămas nemișcată. Apoi a început să urle: „Ești un nerecunoscător! Eu te-am iubit!”
Poliția a dus-o afară în timp ce se zbătea să se desprindă. Ușa de sticlă s-a închis cu un bufnet moale. Bogdan mi-a pus o mână pe umăr. „Și acum?”
N-am răspuns. Am condus până la muzeu.
Trecuse aproape un an de când o cunoșteam pe Ioana. Am întrebat de ea la intrarea muzeului și o gardiancă mi-a indicat o aripă închisă pentru restaurare. Am găsit-o îngenuncheată pe o schelă joasă, cu o pensulă fină în mână, înlăturând o solzișoară de tencuială dintr-un fragment de pictură murală.
Când m-a văzut, nu s-a ridicat imediat. A terminat mișcarea, a coborât cu grijă, ca să nu-și prăbușească unealta. Avea părul prins într-o batistă albastră și aceeași bluză albă de atunci, acum puțin decolorată.
„Mihai” a spus fără mirare. „Am citit despre cazul tău în ziarul local. Îmi pare rău.”
Am început să spun: „Am fost un idiot. Trebuia cel puțin să te sun în seara aceea, să-ți explic…”
Ea m-a oprit cu un gest, nu furios. „Nu mai are importanță. Serios.”
Am prins curaj: „Aș vrea să îndrept lucrurile. Noi doi…”
Ioana și-a frecat mâinile murdare de ghips, apoi le-a uscat pe blugi, apăsat, de câteva ori, ca și cum ar fi vrut să șteargă odată cu praful și întrebarea mea. „Știi, după seara aceea am continuat să-i dau de mâncare Scorțișoarei. În final am luat-o la mine. Stau într-o garsonieră, nu mai pot ține altele, dar din când în când duc resturi la azilul de animale comunal din Grigorescu. Mă duc sâmbăta.”
A tăcut o clipă, întorcând pensula fină între degete, apoi a adăugat: „Nu-ți cer scuze, Mihai. Și nici nu vreau să aflu toată povestea. Îmi e de ajuns că ești bine, acum.”
A scotocit în buzunarul blugilor și a scos o monedă veche de doi lei, aceeași, poate, sau una identică. Mi-a pus-o în palmă, închizându-mi degetele peste ea. „Ține-o. Așa nu-mi mai datorezi nimic, și nici eu nu mai trebuie să te aștept să-ți amintești.”
S-a întors și s-a dus înapoi la schelă, la fragmentul de pictură murală care încă îi aștepta pensula. N-a privit în urmă.
Eu am rămas în curte, cu moneda strânsă în palmă, în timp ce soarele bătea pe pietrele vechi ale muzeului, cald ca în după-amiaza aceea de iunie de un an în urmă.
