Restaurantul Belvedere, pe Calea Victoriei din București, avea în seara aceea toate cele douăzeci și trei de mese rezervate. Avocați, parlamentari, soția unui fotbalist cunoscut — toți așteptau tartar de vită și o sticlă de Cotnari la nouă sute de lei.
Diana Comșa trecea printre mese cu rochia ei roșie cusută pe comandă și cerceii de aur cumpărați din primul milion de euro scos din afacerea asta. Avea reputația de femeie care nu iartă o farfurie ciobită, nici un chelner întârziat zece minute, nici — mai ales — pe cineva care "strică atmosfera".
Ușa grea de stejar s-a deschis cu un scârțâit prelung.
A intrat o femeie în vârstă, cu părul alb strâns neglijent într-un coc, ținând de mână un băiețel firav, cu haine curate dar spălate de prea multe ori, genul care nu mai țin forma. Amândoi arătau de parcă veniseră de departe — poate cu microbuzul Buzău–București care oprea la vreo sută de metri de restaurant, poate și mai mult.
Diana i-a văzut din capătul sălii. A lăsat meniul pe masa cea mai apropiată și a traversat salonul cu pași hotărâți, ocolind o chelneriță care ducea o tavă cu pahare de șampanie.
— Scoateți-i afară pe cerșetorii ăștia din restaurantul meu!
Vocea ei a tăiat conversațiile. S-a făcut liniște.
A arătat spre copil cu dezgust vizibil.
— Îmi fac greață amândoi. Au venit să-mi sperie clienții.
La mesele apropiate, unii și-au întors privirea jenați, alții au scos telefonul și au început să filmeze pe sub masă.
Băiatul a lăsat capul în jos, strângând mâna bunicii mai tare.
Femeia în vârstă a respirat adânc, și-a îndreptat eșarfa de pe cap, parcă să-și facă curaj.
— Ești la fel, Diana. Nu te-ai schimbat deloc.
Diana s-a încruntat, nerăbdătoare.
— Ce-ați spus? Vă cunosc de undeva?
Bătrâna a făcut un pas înainte, fără să-i dea drumul copilului.
— Nici măcar nu-ți recunoști propriul fiu.
Diana a râs scurt, un râs fără veselie în el, și a pus paharul de apă pe masa cea mai apropiată, atât de tare că s-a vărsat puțin pe față de masă.
— Fiul meu? Ascultă, femeie, eu n-am avut niciodată un copil. N-ai nimerit bine restaurantul, ori ești proastă, ori ești pe ceva.
— Uită-te bine la el.
Diana a privit fața copilului, mai mult ca să scape de insistența bătrânei. Avea ceva ciudat de cunoscut în linia bărbiei. S-a uitat în altă parte imediat, enervată pe ea însăși că s-a oprit asupra lui mai mult de-o secundă.
— E o mascaradă ieftină. Plecați amândoi până nu chem paza.
Bătrâna a scos din geanta ei uzată un plic îngălbenit.
— Nu plec fără să vezi asta. Pe urmă fă ce vrei.
Diana a luat plicul mai mult ca să-i arate că nu se lasă impresionată decât ca să-l citească. L-a deschis rupând marginea, nerăbdătoare. Înăuntru era o brățară de maternitate, de-alea de plastic pe care le pun pe mâna nou-născutului la spital — pe ea, scris de mână, numele ei complet, Diana-Ioana Comșa, și dedesubt "băiat". Mai era o scrisoare, cu scrisul mamei ei, moartă de șase ani.
*"Iartă-mă, fata mea. Mi-au spus la maternitate că bebelușul a murit la naștere. Era o minciună — soțul tău a plătit pe cineva de la spital ca să te creadă așa. Pe atunci candida pentru Consiliul Local și se temea că un copil o să-i strice imaginea de familie model. Am aflat abia după un an, când am găsit hârtiile de externare ascunse în biroul lui. Pe copil l-am luat și l-am dus la sora mea, Letiția, la Buzău, ca să-l crească ea, departe de voi doi, până mă hotărăsc ce-i de făcut. Unsprezece ani am tăcut, ca o proastă, de frică. Înainte să mor, promite-mi că o să-i ceri iertare."*
Diana a citit scrisoarea de două ori. A dat-o înapoi bătrânei, apoi și-a dat seama ce face și a luat-o din nou, ținând-o cu amândouă mâinile ca să nu i se vadă că-i tremură.
— Asta nu — nu poate fi adevărat. Mama a murit acum șase ani, de ce n-a… de ce nu mi-a spus niciodată, de ce abia acum…
— A vrut să-ți spună de multe ori. N-a avut curaj. Eu sunt Letiția, sora ei. Pe el îl chem Mateo și l-am crescut de când avea câteva luni.
Diana s-a uitat la copil, și de-abia atunci l-a văzut cu adevărat — nu ca pe-un intrus în restaurantul ei, ci ca pe-un băiat de unsprezece ani, mic de statură pentru vârsta lui, cu un medalion de argint, în formă de inimioară, la gât.
— De unde ai medalionul ăsta?
Mateo a dus mâna la el, apărându-l instinctiv.
— De la tanti Letiția. Mi l-a dat ea de ziua mea, anul trecut. A zis că l-a păstrat multă vreme, dintr-un sertar.
Letiția a încuviințat.
— L-am găsit printre lucrurile mamei tale, când am strâns casa, după ce-a murit. Nu știam a cui e. Mi s-a părut potrivit să-l aibă el.
Diana s-a așezat pe un scaun gol de la masa cea mai apropiată, fără să-i mai pese că e masa unor clienți care priveau toată scena cu furculițele în aer. Nu l-a strâns în brațe. Nu a plâns imediat. A stat câteva clipe cu palmele pe fața de masă, apăsând, ca și cum ar fi vrut să se asigure că lemnul de sub ea e real.
— De ce acum? De ce ați venit tocmai acum, aici, în restaurant?
— Pentru că Mateo a văzut poza ta într-o revistă, la coafor, și m-a întrebat dacă nu ești cumva ruda noastră, că parcă-i semeni. Eu am tăcut mult, poate prea mult. Dar copilul crește. Are nevoie de mamă, nu de o poveste pe care-o spun eu seara, la culcare.
Mateo s-a desprins din mâna Letiției și s-a apropiat de Diana, câțiva pași, fără grabă.
— Dumneavoastră… chiar sunteți mama mea?
Diana s-a uitat la el lung, la gura lui care se mișca la fel ca a tatălui ei, la felul în care stătea cu un umăr mai sus, exact ca ea în pozele din liceu. A întins o mână, nesigură, și i-a dat la o parte o șuviță de pe frunte, ca să-i vadă bine fața.
— Nu știu ce să-ți răspund, Mateo. Nu te cunosc. Dar hârtia asta… și fața ta… cred că da.
A tras aer, s-a ridicat de pe scaun și, fără alte vorbe mari, l-a îmbrățișat — scurt, stângace, de parcă nu știa exact unde să-și pună mâinile. Abia după câteva secunde a început să-i tremure bărbia și să i se umple ochii.
— Îmi pare rău pentru ce-am spus mai înainte. Nu aveam de unde să știu.
Letiția și-a șters ochii cu colțul eșarfei.
— N-am venit pentru bani. Am vrut doar ca băiatul ăsta să-și cunoască mama.
Clienții restaurantului urmăreau scena în tăcere; chelnerii, obișnuiți să fie invizibili, se opriseră cu tăvile în mână.
Diana s-a ridicat și s-a uitat la toată sala.
— Acum câteva minute i-am numit cerșetori pe cei doi oameni cei mai importanți din viața mea.
A doua zi, Diana a sunat-o pe avocata ei, Cristina Pavel, cu care lucra de nouă ani la toate contractele firmei, și i-a cerut să pregătească actele prin care Mateo devenea beneficiarul unei cote de treizeci la sută din Belvedere SRL — firma pe care o construise singură, fără ajutorul fostului soț, cu care nu mai vorbise de opt ani, de când divorțaseră.
A deschis un cont pe numele lui Mateo și a depus acolo cincizeci de mii de euro, bani puși deoparte pentru o extindere a restaurantului în Cluj.
Pe Letiția, care îl crescuse pe Mateo unsprezece ani în tăcere, a invitat-o să se mute în apartamentul de deasupra restaurantului, cel ținut liber pentru oaspeți.
Fostul soț, când a aflat — că a aflat, Bucureștiul e mic și cineva din restaurant a povestit — a venit o seară la Belvedere, în costum, cu BMW-ul lui negru parcat chiar la intrare, pe locul de livrări. A cerut să vorbească cu Diana între patru ochi, să "clarifice niște lucruri legate de bebeluș".
Diana l-a primit la ușa din spate, lângă bucătărie, în mirosul de usturoi prăjit și ceapă caramelizată, și i-a întins plicul îngălbenit, cu brățara de maternitate și scrisoarea mamei ei înăuntru.
— Asta e singura discuție pe care o avem. Mateo are deja un nume de familie — pe al meu. Dacă vrei să vorbești cu avocata lui, programare la Cristina Pavel, între nouă și cinci.
I-a închis ușa în nas, cu grijă, fără să trântească.
Seara, în restaurant, Mateo stătea la masa din colț, lângă bucătărie, mâncând o friptură pe care i-o pregătise bucătarul-șef special, și râdea de ceva ce-i spunea Letiția. Diana s-a așezat lângă ei cu o cafea, ascultând, fără să mai verifice nicio masă din sală în seara aceea.
