Nunta de la Conacul Bellevue din Sinaia trebuia să fie impecabilă.
Lumânări înalte pe fiecare masă.
Pahare de cristal aduse special de la Cluj.
O sală plină de oaspeți cu nume care contau.
Apoi o singură remarcă a stricat tot.
Doamna Corina Vlăsceanu, mama mirelui, s-a uitat la femeia așezată lângă mireasă și a ridicat din sprâncene.
"Cine a invitat-o pe asta?"
Zumzetul sălii s-a oprit brusc.
Mireasa, Ioana, și-a dus mâna la gură.
"Mama, e mama mea."
Corina a izbucnit într-un râs sec.
"Mama ta?"
A trecut cu ochii peste rochia simplă, gri-bleumarin, cumpărată de pe un rastel din Piața Obor, peste poșeta uzată de piele și peste sandalele fără toc.
"Credeam că vii dintr-o familie mai… pe măsura noastră."
Câțiva invitați au chicotit.
Alții și-au ferit privirea, stânjeniți.
Ioana s-a făcut roșie ca para focului.
"Vă rog, nu mai continuați."
Dar Corina nu s-a oprit.
"Să-ți cunoști locul, draga mea," a zis rece, aplecându-se spre femeia în gri. "Masa asta e pentru oameni care se potrivesc aici."
Femeia — Lenuța Dobrescu, așa o chema — n-a scos un sunet.
Nicio urmă de furie.
Nicio lacrimă.
N-a încercat să se apere.
Calmul ei parcă o enerva și mai tare pe Corina.
În cele din urmă, Lenuța s-a ridicat.
Fără grabă, cu mișcări măsurate, de parcă ar fi avut tot timpul din lume.
Toată sala de la Bellevue s-a întors spre ea.
A luat poșeta aceea veche, uzată pe colțuri, și a pus-o pe masă, lângă platoul cu sarmale rămase neterminate.
"Plecați?" a întrebat cineva de la masa vecină.
Lenuța a schițat un zâmbet.
"Nu."
A deschis poșeta. Și, una câte una, a scos dosare.
Dosare groase, cu colțuri de plastic.
Contracte.
Acte de proprietate.
Hârtii cu ștampilă de la notariat.
Mirele, Radu, s-a aplecat peste masă, nedumerit.
Ioana se uita la mama ei fără să înțeleagă.
Corina a dat ochii peste cap.
"Iar cu prostiile astea."
Dar în clipa în care primul dosar a fost răsucit și pus cu fața spre ea, expresia Corinei s-a schimbat complet.
Pentru că a recunoscut imediat numele firmei scris pe copertă: Grup Dobrescu Construct SRL — compania care deținea, printre altele, și clădirea în care funcționa firma de arhitectură a propriului ei soț, cea care îi plătea chiria de nouă ani încoace.
Corina a încercat să-și dreagă vocea.
"Ce-i cu asta?"
Lenuța a scos al doilea dosar, apoi al treilea, aranjându-le pe fața de masă ca pe niște cărți de joc.
"Firma asta e a mea de douăzeci și doi de ani. Am cumpărat clădirea din strada Lipscani în anul doi mii patru, cu banii pe care i-am strâns vânzând legume la piața din Obor, pentru că atunci nu aveam din ce să trăiesc altfel. Am crescut-o pe Ioana singură, Corina. N-am avut haine de firmă, pentru că nu mi-a păsat de ele. Dar am avut grijă de fiecare leu."
Sala tăcuse de tot. Nici lingurile nu mai zăngăneau.
Radu s-a ridicat de la masă, cu fața albă.
"Mamă… firma asta e proprietarul clădirii de pe Calea Victoriei. Unde e birou tatei."
Corina a încercat să râdă, dar râsul i s-a oprit în gât.
"Nu… nu se poate. Mariana Dobrescu e proprietara. Așa stă scris la Registrul Comerțului."
Lenuța a scos ultimul document, o copie legalizată a certificatului de înregistrare.
"Mariana e numele meu din buletin. Lenuța mi se spune de la bunica mea, pentru că așa m-a strigat ea toată viața. Dar la ANAF și la Oficiul Registrului Comerțului sunt înscrisă ca Mariana Elena Dobrescu. Poți verifica chiar acum, pe telefon, dacă vrei."
Vocea Corinei a tremurat, pentru prima dată în toată seara.
"De ce nu ai spus nimic?"
"Pentru că nu am venit la nunta fiicei mele ca să mă dau mare," a răspuns Lenuța. "Am venit s-o văd fericită. Dar dumneavoastră ați decis că locul meu e sub masă, nu lângă ea."
S-a întors spre Ioana, care plângea deja, fără să se mai ferească.
"Nu te mint, fetițo. Am vrut să fiu doar mama ta în seara asta. Nimic mai mult."
Corina s-a lăsat pe spate în scaun, cu buzele albe. Soțul ei, inginerul Mircea Vlăsceanu, stătea la celălalt capăt al mesei și nu zisese un cuvânt toată seara — dar acum se uita la hârtiile de pe masă ca și cum ar fi văzut o fantomă.
"Contractul de chirie expiră în martie," a spus el, mai mult pentru sine.
Lenuța a încuviințat.
"Expiră pe nouă martie, anul viitor. Șase ani, cu chirie neschimbată de la semnare — opt mii de lei pe lună, pentru tot etajul trei. N-am mărit-o niciodată, pentru că atunci nu știam cine e familia care locuiește acolo cu fiica mea."
A strâns dosarele la loc, cu mișcări ordonate, și a pus poșeta pe umăr.
"Acum știu. Și contractul se renegociază din martie la preț de piață — treisprezece mii cinci sute pe lună, cât plătesc toți ceilalți chiriași din clădire. Fără discount de familie, pentru că familie n-am simțit aici în seara asta."
Corina a deschis gura să spună ceva, dar n-a mai ieșit nimic.
Lenuța s-a aplecat spre Ioana, i-a sărutat fruntea, i-a strâns mâna lui Radu, scurt, fără reproș.
"Vă urez să fiți fericiți. Pe bune, vă urez asta."
Apoi a plecat spre ieșirea din sala Bellevue, cu poșeta pe umăr și pașii egali, fără să se mai întoarcă.
