Mai întâi au auzit motoarele, apoi au văzut rotorul tăind lumina de septembrie peste gazonul din spatele vilei. Nimeni nu invitase un elicopter la nunta de argint a familiei Dumbravă. Dar iată-l, aterizând pe peluza tunsă ca o masă de biliard, în timp ce două sute de oaspeți în costume de seară își țineau respirația cu paharele de șampanie în mână.
Cu zece minute înainte, Ioana Petraru stătea lângă bufetul cu somon și își freca podul palmei de marginea rece a mesei, acolo unde fermoarul rochiei roz-pal nu mai voia să se închidă complet de vreo lună. Avea șapte luni de sarcină și, de câte ori simțea privirile invitaților lipindu-se de burta ei, își trăgea șalul de mătase peste umeri, ca un zid de hârtie împotriva frigului care nu venea din aer.
— Deci și tatăl copilului te-a abandonat, nu-i așa?
Vocea Corneliei Albescu plesnea ca un bici peste muzica discretă de jazz. Stătea lângă masa cu artificii reci, în rochia ei bleumarin cu paiete, cu un colier de diamante care îi lumina gâtul mai tare decât candelabrele din sala de bal a vilei. Era soacra Ioanei — sau cel puțin așa se credea de câteva luni, de când fiul ei, Vlad, "plecase în Dubai pentru un contract" și nu mai răspunsese la telefon.
— Doamnă Albescu, vă rog… nu aici, spuse Ioana, uitându-se spre cei o sută de invitați care începuseră deja să șușotească.
— De ce nu aici? Toată lumea din Pipera știe povestea. Fata de la țară care s-a prins în familia noastră, a rămas gravidă și apoi s-a trezit singură. Cornelia râse, un sunet ascuțit care răsună până la capătul terasei. Ți-am spus eu lui Vlad să fie atent. Dar tu ai vrut să joci cartea sarcinii, nu-i așa? Numai că fiul meu e mai deștept decât ai crezut.
Câteva femei din jur chicotiră complice. Un bărbat în costum gri își feri privirea, stânjenit, dar nu interveni. Ioana se prinse de marginea mesei, răsturnând un pahar cu vin roșu care se scurse pe fața de masă albă, o dâră lungă și roșie ca o zgârietură.
— N-am vrut nimic de la familia dumneavoastră, zise ea printre dinți, apăsând mâna pe marginea mesei până i se albiră încheieturile. Am vrut doar să fiu cu el. Până acum trei luni, când Vlad a venit la mine să-mi ceară să "rezolv problema" discret. Atunci am înțeles ce fel de familie e asta.
— Minți, zise Cornelia, dar vocea îi tremură o fracțiune de secundă.
— Avocatul vostru a pregătit hârtiile pentru o pensie de cinci mii de lei pe lună, ca să nu mai dau din gură, continuă Ioana. Le am în poșetă de o săptămână. N-am semnat.
Cornelia se aplecă spre ea, parfumul ei greu de iasomie acoperind orice alt miros din jur.
— Și n-ai de gând să semnezi, draga mea? Fără banii ăia, cu ce crești copilul? Cu salariul tău de la firma de contabilitate? Mi s-a spus că ai fost refuzată și la bancă pentru un credit de chirie, acum doi ani — "fără garanții", ți-au zis, nu-i așa? Așa rămâi și acum.
Ioana nu răspunse. Scosese din poșetă o batistă de hârtie și o împăturea și despăturea între degete, numărând cutele ca pe niște trepte pe care trebuia să le urce fără să se prăbușească. Nu plecase încă. Își zisese, în timp ce Cornelia vorbea, că, dacă rezistă până la capătul propoziției fără să izbucnească în plâns, câștigă ceva — chiar dacă nu știa exact ce.
Atunci a venit zgomotul. La început un vâjâit îndepărtat, apoi un tunet care a crescut, până când toată lumea de pe peluza din spatele vilei de pe malul lacului Herăstrău și-a ridicat privirea spre cer. Un elicopter alb, cu sigla unei companii pe care doar câțiva o recunoscuseră — Carpați Energy Grup — a coborât pe iarba tăiată proaspăt, la nici cincizeci de metri de masa cu artificii reci.
Rotoarele s-au oprit. Ușa s-a deschis. Și din elicopter a sărit un bărbat masiv, cu umeri largi sub un costum bleumarin ușor șifonat de drum, cu un buchet mare de trandafiri roșii în brațe, din care câteva petale se scuturaseră deja pe gazon.
Nu s-a oprit să salute pe nimeni. A trecut pe lângă soția primarului, pe lângă directorul unei bănci, pe lângă Cornelia Albescu însăși, de parcă n-ar fi existat, și s-a îndreptat direct spre Ioana, care stătea încă în picioare lângă masa pătată de vin, cu batista de hârtie făcută ferfeniță între degete.
— Îmi pare rău că am întârziat, zise el, îngenunchind cât de bine putea un om de statura lui și întinzându-i florile. Mihai mi-a scris acum douăzeci de minute. Am venit direct de pe șantierul de la Năvodari, n-am avut timp nici să-mi schimb cravata.
Fața Corneliei Albescu, cu o clipă înainte strălucind de superioritate, s-a schimbat într-o secundă. Diamantele de la gât păreau dintr-odată ridicole, pentru că ochii ei se făcuseră cât cepele, plini de o groază pe care nu se mai obosea s-o ascundă.
— Radu… Radu Cernat? șopti ea, cu vocea gâtuită.
Pentru că bărbatul cu buchetul de trandafiri nu era un necunoscut din Dubai. Era Radu Cernat, fratele mai mare al lui Vlad, cel pe care familia îl exilase tacit cu zece ani în urmă, după o ceartă despre moștenirea bunicului — fratele care plecase fără un leu în buzunar și construise, singur, un lanț de centrale de energie eoliană pe litoralul de la Constanța.
— Mamă, spuse Radu, ridicându-se și punând o mână protectoare pe umărul Ioanei. Nu știai că venim?
— Noi? bâigui Cornelia. Dar… dar ea era cu Vlad.
— Era. Până în primăvară, când a descoperit că-i cheltuia salariul la casa de pariuri din Berceni și a plecat de la el. Nu știa încă atunci că e însărcinată.
— Și de când… de când ești tu cu…
— De trei luni, mamă. De când Vlad a venit la mine, nu la ea, să-mi ceară treizeci de mii de euro ca să "rezolve problema" discret, înainte să afle toată lumea că el e tatăl. I-am spus să plece și să n-o mai caute niciodată. S-a dus la Dubai cu banii pe care tu i-ai transferat din "fondul familiei", crezând că-i plătești un contract. Eu am rămas s-o ajut pe Ioana, am cerut-o în căsătorie civilă în ianuarie — pentru copil, ca să nu rămână fără niciun nume pe certificat — și abia în ultimele luni am ajuns să-i fiu cu adevărat alături, nu doar pe hârtie.
Îi strânse mâna Ioanei, ușor, ca să-i dea de înțeles că restul poveștii puteau să-l termine altă dată, doar ei doi.
— Copilul e al lui Vlad, mamă. Pe certificat o să scrie altceva, pentru că legea permite și pentru că Vlad n-a vrut să-l recunoască. Dar tu ai vrut mereu un nepot Albescu. Îl ai. Doar că n-o să-l vezi crescând lângă tine.
Ioana simțea cum i se desface, cuvânt cu cuvânt, nodul pe care-l purta sub coaste de luni de zile; mâna i se desfăcu peste batista mototolită și lăsă bucățile de hârtie să cadă pe fața de masă pătată, una câte una, ca niște petale.
Cornelia a făcut un pas înapoi, apoi altul, ca și cum pardoseala de sub pantofii ei de firmă s-ar fi înmuiat dintr-odată.
— Radu, te rog, familia asta… reputația noastră…
— Reputația voastră, mamă, a răspuns el, s-a rezolvat singură în seara asta, în fața a două sute de martori. Eu n-am venit să fac spectacol. Am venit să-mi duc soția acasă, pentru că nu merita să stea aici și să fie umilită de oameni care nu pot distinge o fată curată de propriul lor fiu mințitor.
A luat-o pe Ioana de mână și au traversat peluza, pe lângă masa cu artificii reci care sfârâiau încet în soarele de septembrie, spre poarta din spate unde elicopterul încă aștepta, rotoarele oprite.
În biroul lui Mihai Fieraru, trei zile mai târziu, Ioana a semnat hârtiile prin care renunța oficial la orice pretenție asupra vreunei moșteniri a familiei Albescu — nu i le cerea nimeni, dar voia să le vadă rupte, nu doar refuzate. A deschis apoi, cu banii ei, un cont pe numele fiicei care urma să se nască în decembrie, la aceeași bancă din Pipera unde fusese refuzată, cu doi ani în urmă, pentru un credit de chirie "fără garanții". Funcționara de la ghișeu era alta, dar biroul era același, cu același calendar prăfuit pe perete.
Vlad s-a întors din Dubai spre finalul lui octombrie, cu contul golit de datorii de cazino și cu valiza ruptă la o roată. A găsit poarta vilei familiei încuiată cu un cod nou, pe care nici mama lui nu voise să-l mai dea. A stat în stradă, lângă același gard pe care-l trecuse de atâtea ori fără grijă, și a sunat la interfon de trei ori, fără ca nimeni să-i răspundă.
