Trei sute de invitați stăteau sub candelabrele hotelului Athénée din centrul Bucureștiului, în sala de bal cu tavan înalt și coloane aurite, așteptând să mă vadă intrând pe culoarul presărat cu petale albe.
Eu eram în camera miresei, la etajul doi, și logodnicul meu nu era nicăieri.
Mă numesc Ioana Drăgulescu, am treizeci și unu de ani, sunt arhitect la o firmă din Pipera, și în ziua aceea de sâmbătă, pe 12 septembrie, port o rochie pentru care am dat opt mii de lei la o croitorie de pe strada Franceză. Șase probe. Dantelă de Calais pe corset, perle cusute de mână pe trenă. În oglinda înaltă din colțul camerei mă privea o femeie care, cu douăzeci de minute în urmă, era sigură că o să se mărite.
Cvartetul de coarde de la parter repeta același motiv din Pachelbel de vreo zece minute, ca și cum muzica frumoasă ar putea să acopere faptul că nimeni nu găsea mirele.
Vălul mi-l prinsese de dimineață Carmen, prietena mea cea mai bună din facultate, cea care organizase petrecerea burlăcițelor acum trei luni la o cramă din Buzău și care plânsese de față cu toți zicând că arăt ca o prințesă. Carmen știa tot despre mine — inclusiv lucrurile pe care nu le-aș fi spus nici părinților.
La început n-am vrut să cred nimic rău. Mi-am zis că Radu, mirele, e nervos. Că telefonul i s-a descărcat. Că a rămas blocat în trafic pe centură, că tatăl lui a avut nevoie de ceva urgent. Scuze, una după alta, pentru că adevărul era prea greu de privit în față.
La 13:45, organizatoarea evenimentului, Delia, a intrat grăbită, cu căștile puse pieziș peste părul blond prins în coc.
— Ioana. Avem o mică problemă.
Mama mea s-a întors brusc de pe scaun, cu acul de păr încă în mână.
— Ce fel de problemă?
Delia s-a uitat la mine, nu la mama.
— Mirele. A întârziat puțin.
M-am uitat la ceas. Cincisprezece minute.
— Întârziat de unde vine, de unde?
Delia a tăcut. O secundă, poate două. Destul.
— Încă… încercăm să înțelegem.
Am sunat pe Radu. N-a răspuns. I-am scris: *Unde ești?* Nimic. Am sunat iar. De două ori ton, apoi direct mesagerie.
La parter, cvartetul cânta mai departe, ceva vesel, care suna acum aproape obscen.
La ora două fix Delia s-a întors, fără zâmbet de data asta.
— Tot nu răspunde. Nici cavalerul de onoare nu răspunde.
Mama a dus mâna la piept. M-am gândit, fulgerător și fără legătură, la doamna Costăchescu — n-o văzusem nicăieri pe la noi toată dimineața, deși trebuia să fi ajuns demult cu restul familiei. N-am apucat să mă opresc la gândul ăsta.
Mi-a venit altceva, rece, dintr-odată.
— Unde e Carmen?
Tăcere. Cristina, cumnata mea, stătea lângă oglindă cu fața albă, cu ochii fugind spre ușă.
— A plecat… cam acum douăzeci de minute. Am crezut că se ocupă de florărie.
M-am uitat spre scaunul unde Carmen își lăsase plicul mov de mână. Nu mai era. Nici încărcătorul de telefon.
Am sunat-o. Mesagerie, direct.
O dată, coincidență. De două ori, ghinion. Dar amândoi, mirele și domnișoara de onoare, dispăruți exact în ziua nunții mele? Nu mai era coincidență.
— Hotelul, am zis.
Mama a clipit printre lacrimi.
— Care hotel?
— Carmen a dormit azi-noapte la Pensiunea Conacul, pe drumul spre Snagov. Dacă Radu nu e aici și ea nu e aici, acolo sunt amândoi.
Vocea îmi ieșea ciudat de plată. Nici eu nu mă recunoșteam în ea.
— Ioana, poate e altceva, m-a implorat mama.
M-am uitat la rochie. La dantelă, la perle, la fusta pe care o visasem purtând-o în timp ce Radu îmi jura ceva pe viață. Am ridicat poala grea.
— Nu e altceva.
M-am îndreptat spre ușă. Mătușa Virginia, optzeci și trei de ani, un metru cincizeci, mătase bleumarin și cercei cu diamante, s-a ridicat de pe canapea și și-a luat poșeta, fără să mă întrebe nimic.
— Vin și eu.
Drumul a durat zece minute care s-au simțit de-o oră. Tata ținea volanul cu încheieturile albite. Mama plângea pe locul din față, cu un șervețel sfâșiat în bucăți în poală. Mătușa Virginia îmi strângea mâna. Nimeni n-a spus cuvântul la care se gândeau toți.
Pensiunea arăta aproape idilic — ziduri vechi de cărămidă, iederă, mușcate la ferestre. Un loc gândit pentru romantism. L-am urât din prima secundă.
Am intrat în recepție cu rochia de mireasă, cu trena strânsă într-un pumn. Conversațiile s-au oprit. Recepționista a rămas cu gura căscată. Un bagajist a înghețat lângă căruciorul cu valize.
Camera 7. Dimineață, Carmen îmi dăduse, râzând, o cheie de rezervă: "Ca să nu rămâi blocată dacă-mi pierd eu cheia." Cheia de alamă atârna acum în palmă mai grea decât mi-aș fi putut închipui.
M-am oprit în fața ușii. Am ascultat. Nimic — doar bătăile inimii mele, prea tare.
Mătușa Virginia a șoptit lângă umărul meu.
— Deschide.
Am deschis.
Zgomot de haine trase repede, un pantof care cade, cineva spunând "stai, stai" cu voce ascuțită. Draperiile erau trase, camera scăldată într-o lumină portocalie de după-amiază. Pe marginea patului, sacoul negru al lui Radu. Pantofii lui, aruncați unul lângă celălalt, pe jumătate sub pat. Pe covor, satin lila mototolit — rochia de domnișoară de onoare a lui Carmen, deja îmbrăcată pe jumătate din nou, cu fermoarul tras strâmb.
Radu stătea în picioare lângă pat, cu cămașa descheiată, încălțându-se într-un picior, cu celălalt gol. Carmen, lângă el, cu părul în dezordine, cu o mână încercând să-și prindă rochia pe umăr.
În spatele meu mama a scos un sunet pe care nu-l mai auzisem niciodată de la ea.
Radu m-a văzut. Culoarea i-a dispărut din față atât de brusc, încât pentru o clipă am crezut că o să cadă.
— Ioana. Nu e… pot să explic.
Carmen ducea mâna la gură, apoi la rochie, apoi iar la gură, fără să știe ce să facă cu ea.
— Nu e ce crezi!
M-am uitat la amândoi. Nicio lacrimă de la mine. Nicio țipare. Ceva în mine se închisese, pur și simplu, ca un întrerupător.
— Explicați. Ce anume.
Radu a deschis gura de două ori și n-a ieșit nimic. Carmen și-a lăsat bărbia în piept, cu mâinile încleștate pe satinul lila.
Mi-am scos telefonul din buzunarul fustei — croitoreasa îl cususe acolo special, glumind că o mireasă trebuie să aibă unde să-și țină rujul — și am vorbit fără să-mi iau ochii de la Radu.
— Tată. Sună-i pe ai lui Radu. Pe soră-sa. Pe naș. Să vină aici, Camera 7.
Radu a făcut un pas spre mine, cu un pantof în mână.
— Ioana, te rog, nu face asta. Hai să vorbim doar noi doi, între patru ochi.
M-am uitat la el. Apoi la satinul lila de pe covor. Ceva ca un zâmbet mi-a urcat pe buze, deși n-aveam niciun chef de zâmbit.
— Între patru ochi?
Am mai format un număr. Doamna Costăchescu mi-a răspuns din a doua sonerie, veselă, cu voce de femeie care nu bănuiește nimic.
— Doamnă Costăchescu. Veniți, vă rog, la Pensiunea Conacul, Camera 7. Și — am făcut o pauză cât Radu și-a dus mâna la frunte — aduceți toată familia.
Au venit în patruzeci de minute. Doamna Costăchescu cu haina trasă peste rochia de ocazie pe care apucase s-o îmbrace, domnul Costăchescu cu fața pământie, sora lui Radu, Alexandra, cu gura căscată în prag. Nașul, inginerul Pârvulescu, a rămas în ușă cu mâna pe clanță, fără să mai intre.
N-am strigat la nimeni. Le-am arătat camera așa cum era — sacoul pe pat, rochia lila pe covor, cei doi stând pe marginea patului, unul lângă altul, fără să se privească. Doamna Costăchescu a dus mâna la gură și n-a mai scos niciun sunet un minut întreg.
Apoi am scos telefonul din nou.
Nunta costase, în total, patruzeci și două de mii de lei, plătiți pe jumătate de tatăl meu, pe jumătate de familia Costăchescu, conform unui acord semnat de amândouă familiile cu trei luni în urmă, la notar. Aveam poza acordului salvată în telefon, pentru că așa mă sfătuise avocatul tatălui meu — "poartă-l mereu la tine, pentru orice eventualitate" — sfat pe care-l luasem atunci mai mult ca pe o superstiție birocratică decât ca pe ceva ce chiar s-ar fi putut întâmpla.
Le-am arătat clauza: dacă nunta nu are loc din vina uneia dintre părți, partea vinovată rambursează integral cheltuielile suportate de cealaltă familie.
— Vreau banii înapoi. Douăzeci și una de mii de lei — catering, florărie, cvartet, limuzină, sala de la Athénée. Aveți semnătura. Aveți și factura de depozit pe care a trebuit s-o plătim azi-dimineață, deși nunta n-a mai avut loc.
Domnul Costăchescu s-a uitat la telefon, apoi la fiul lui, apoi iar la telefon.
— Nu știu dacă avem suma asta lichidă acum. Trebuie să vorbesc cu avocatul meu.
— Aveți treizeci de zile, conform clauzei. După aia, curg penalități.
N-a răspuns imediat. S-a așezat pe singurul scaun din cameră, cu palmele pe genunchi, și a privit podeaua mult timp înainte să spună, mai mult pentru el decât pentru mine:
— O să găsim banii.
Am mai cerut un singur lucru. Inelul de logodnă — un solitaire de un carat, primit la munte acum un an — l-am scos de pe deget acolo, în camera 7, și l-am pus în palma lui Carmen, fără s-o ating.
— Dă-i-l tu. Pare că-l vrea mai mult decât mi l-am dorit eu vreodată.
Am ieșit din pensiune tot în rochia de mireasă, cu trena peste braț. Luni dimineață am stat în biroul notarului, cu dosarul pe masă, și am depus cererea de restituire.
Banii au ajuns în contul tatălui meu patru luni mai târziu, în două tranșe, ultima cu o săptămână întârziere față de termenul stabilit prin somație. Carmen și Radu s-au mutat împreună într-un apartament din Militari. N-am mai vorbit cu niciunul dintre ei.
Rochia am donat-o unei organizații care o împrumută gratuit miresele fără posibilități.
