Materialul mi s-a sfâșiat cu un pocnet sec, chiar acolo, în salonul de la Hotel Continental din Oradea, cu douăzeci de minute înainte de cununie.
Adina Marcu stătea cu o fâșie de satin bej strânsă în pumn. În fața ei, Corina Petran, mama miresei, își ținea mâneca ruptă lipită de braț, ca și cum ar fi putut ascunde ce se vedea deja.
Sub țesătura sfâșiată, o brățară din aur aluneca spre lumină.
Adina nu a reușit să-și controleze fața.
Nu era o brățară oarecare. Era a ei. I-o dăruise soțul ei, Vasile, de douăzeci și patru de ani de căsnicie, cumpărată de la un bijutier de pe strada Independenței. O purtase o singură seară, la restaurantul unde sărbătoriseră aniversarea, apoi îi dispăruse din casetă, acum patru ani. Vasile îi spusese atunci că a pierdut-o într-o deplasare la Cluj, în timp ce căuta furnizori pentru firma lui de instalații.
Acum era pe mâna altei femei, la nunta propriei ei fiice.
— Stai departe de soțul meu, a scos Adina printre dinți, cu o voce care nu mai semăna cu a ei.
Corina nu s-a retras. Avea bărbia ridicată și degetele încleștate pe mâneca ruptă.
— Atunci întreabă-l de ce tot se întoarce.
Mireasa, Diana Petran, și-a mutat privirea de la mama ei la brățară, fără să înțeleagă.
— Mamă, de unde ai brățara asta?
În pragul salonului, Vasile Marcu, tatăl mirelui, a înghețat. Nimeni nu-l observase intrând. Nimeni nu observase nici pe fiul lui, Andrei, mirele, care stătea nemișcat în spatele tatălui, cu papionul încă desfăcut la gât.
Vasile a înghițit în sec.
— Eu i-am dat-o.
Adina s-a întors spre el, de parcă primise o palmă.
— Ai dat cadoul meu de aniversare altei femei?
Tăcerea din salon a durat exact atât cât i-a trebuit Dianei să-și dea seama că nunta ei tocmai se oprise în loc.
Andrei a fost primul care și-a găsit vocea.
— Tată, ce înseamnă asta?
Vasile nu a răspuns imediat. S-a uitat la Corina, apoi la soția lui, apoi la fiul lui, de parcă ar fi căutat o ușă pe care s-o ia la fugă și n-ar fi găsit niciuna.
— Nu e ce credeți, a încercat el.
— Atunci spune-ne ce e, a zis Adina. Pentru că eu am crezut patru ani că brățara mea de aniversare s-a pierdut pe undeva pe o șosea din Transilvania. Nu că e la mâna cumetrei mele.
Fiindcă exact asta era Corina de un an — nașa de cununie aleasă pentru Diana și Andrei, prietena cu care Adina mersese la piață, la biserică, la cele nouă luni de ședințe pentru organizarea nunții, fără să bănuiască nimic.
Diana s-a așezat pe marginea canapelei, cu rochia de mireasă foșnind în jurul ei, parcă dintr-o dată prea grea.
— De cât timp se întâmplă asta? a întrebat ea, fără să se uite la nimeni anume.
Corina a răspuns, cu vocea tremurând, dar fără să mai ocolească nimic:
— De patru ani. De când Vasile a venit la mine să mă ajute cu actele de moștenire, după ce a murit soțul meu. A rămas mai mult decât trebuia.
Andrei s-a uitat la tatăl lui cu o expresie pe care Adina nu i-o mai văzuse niciodată — nu furie, ci dezgust rece.
— Și ai lăsat-o pe mama Dianei să fie nașa noastră. Știind asta.
— Am crezut că s-a terminat, a zis Vasile. Am vrut să se termine.
— Dar nu s-a terminat, a spus Corina. Pentru că tot veneai.
Adina s-a dus spre fereastră, a desfăcut brățara chiar de pe mâna Corinei, cu o mișcare rapidă, fără violență, doar hotărâre. Corina n-a opus rezistență.
— Asta e a mea, a spus Adina. Restul, rezolvați-l cum vreți. Dar asta vine acasă cu mine.
Nunta nu s-a mai anulat — Diana a insistat, cu lacrimi în ochi, dar cu voce fermă, că ceremonia merge înainte, că rochia ei nu are nicio vină și că invitații din sala de jos nu trebuie să plătească pentru păcatele părinților. Andrei a fost de acord, deși mâna îi tremura când a semnat la ofițerul stării civile.
Dar nimic altceva n-a rămas la fel.
Adina a mers la avocatul cu care își întocmise testamentul cu cinci ani în urmă, pe strada Republicii, și a cerut să deschidă din nou dosarul. Casa din Oradea, construită pe terenul moștenit de la tatăl ei, a trecut pe numele ei integral, scoasă din comunitatea de bunuri cu Vasile printr-o partajare notarială. Lui Vasile i-a dat o singură hârtie: cererea de divorț, semnată, cu o singură condiție trecută acolo — casa rămâne a ei, firma rămâne a lui, iar numele Corinei nu mai apare niciodată la nicio masă de familie.
Vasile a venit la ea acasă, în fața porții, la zece zile după nuntă. A sunat, a bătut, a așteptat pe trotuar aproape o oră. Adina s-a uitat la el prin fereastra de la parter, cu o cafea în mână, și nu i-a deschis. A doua zi el a găsit yala schimbată.
Pe Corina n-a mai văzut-o nimeni la nicio sărbătoare de familie. S-a mutat, peste o lună, într-un apartament din Cluj-Napoca, unde avea o soră.
La cununia civilă a Dianei și Andrei, Adina și-a trecut degetul peste inscripția gravată pe interiorul brățării de bijutierul din Oradea — literele pe care Vasile le alesese cu douăzeci și patru de ani în urmă: „A ta, pentru totdeauna." A închis încheietoarea cu un click scurt și și-a ridicat mâna spre lumină, lăsând aurul să prindă soarele care intra pe geamurile mari ale sălii.
