Sala de la Conacul Bran, lângă Brașov, mirosea a trandafiri albi și a ceară de lumânări scumpe. Erau o sută douăzeci de invitați, orchestră cu coarde, și un tort cu patru etaje pe care mireasa, Ioana Pârvu, îl alesese cu bunica ei cu trei luni înainte.
Ioana avea douăzeci și șapte de ani, lucra la o firmă de contabilitate din Brașov și se mărita cu Vlad Negruțiu, fiul unei familii cu un lanț de restaurante pe toată Valea Prahovei. Mama mirelui, Corina Negruțiu, purta o rochie de mătase verde-smarald și un colier care, după cum spunea ea de fiecare dată când avea ocazia, "valora mai mult decât salariul anual al unui profesor".
La masa de onoare, lângă Ioana, stătea mama ei, Veturia Pârvu. Șaizeci și doi de ani, o rochie bleumarin cumpărată de la un magazin de confecții din centrul Ploieștiului, poșetă de piele veche, uzată la colțuri. Veturia nu zâmbea mult, dar nici nu părea stânjenită. Stătea dreaptă, cu degetele împletite pe fața de masă albă, apăsând ușor materialul scrobit, ca și cum ar fi netezit o cută invizibilă.
Corina a observat-o în timp ce trecea pe lângă masă cu un pahar de șampanie în mână. S-a oprit. A întors capul.
— Cine-a invitat-o pe femeia asta?
Vocea ei a tăiat muzica orchestrei ca un cuțit. Mesele din jur s-au liniștit, una după alta, ca un val care se retrage.
Ioana s-a încordat.
— Mamă… e mama mea.
Corina a râs scurt, un râs fals, de societate.
— Mama ta? A privit-o pe Veturia de sus până jos — rochia simplă, poșeta veche, sandalele fără toc. A ridicat din umeri, teatral. — Credeam că vii dintr-o familie mai… cu stare.
Câțiva bărbați de la masa vecină au chicotit. O femeie în roșu și-a dus mâna la gură, prefăcându-se scandalizată, dar ochii îi străluceau de amuzament.
Ioanei i s-a încins obrazul de parcă ar fi stat lângă plită.
— Mamă, te rog, nu face asta.
Dar Corina nu se oprise.
— Să-ți cunoști locul, draga mea, i-a spus direct Veturiei, cu o voce rece ca sticla de cristal din fața ei. Masa asta e pentru oamenii care se potrivesc aici.
Veturia n-a scos un sunet. N-a roșit, n-a plâns, n-a căutat o replică. A rămas așa, cu spatele drept, cu degetele încă pe fața de masă, privind-o pe Corina cu o răbdare ciudată — genul de răbdare care, în loc să liniștească, enervează.
Și pe Corina a enervat-o de-a binelea.
— N-ai nimic de spus? a continuat ea, savurând tăcerea sălii. Poate că ai venit la nuntă să te asiguri că fiica ta a prins un bărbat bun, pentru că singură n-ai fi putut să-i oferi nimic.
La masa mirelui, Vlad s-a foit stânjenit, dar n-a zis nimic. Se uita la mama lui, apoi la Ioana, apoi din nou la farfurie.
Veturia s-a ridicat.
Fără grabă. Tot salonul a urmărit-o cum își ia poșeta de piele, uzată la colțuri, și o pune pe masă, lângă platoul cu somon afumat.
— Plecați? a întrebat în șoaptă cineva de la masa vecină.
Veturia a schițat un surâs slab.
— Nu.
A deschis poșeta. Și a început să scoată, una câte una, mape. Mape groase, cu coperți cartonate, de un albastru-cenușiu. Contracte. Extrase de carte funciară. Acte de societate cu ștampile și semnături notariale.
Vlad s-a aplecat în față, nedumerit.
Ioana se uita la mama ei fără să înțeleagă nimic.
Corina a dat ochii peste cap.
— Mai multe aiureli, a zis, cu dispreț în voce.
Dar în clipa în care Veturia a întors primul document cu fața spre masă și l-a împins pe sub pahare, spre mijlocul mesei, expresia Corinei s-a schimbat într-o fracțiune de secundă. Pentru că numele societății de pe antet îi era cunoscut.
"Grup Imobiliar Pârvu-Transilvania SRL."
Compania care, de doi ani, deținea creditul ipotecar neplătit al restaurantului-fanion al familiei Negruțiu de pe șoseaua Predeal — cel pe care Corina îl numea "bijuteria afacerii noastre". Firma pe care Corina și soțul ei, Mircea Negruțiu, o credeau un fond de investiții anonim din Cluj, administrat de "niște bancheri plictisitori", cum glumea Mircea la fiecare petrecere.
— Nu… a îngăimat Corina, și paharul din mâna ei a tremurat vizibil.
Veturia a scos al doilea document.
— Soțul meu, Ilie, înainte să moară, mi-a lăsat acțiuni într-un fond care a răscumpărat treptat datoriile mai multor restaurante de pe Valea Prahovei, inclusiv datoriile pe care restaurantul vostru de la Predeal le are la banca ce v-a acordat creditul în 2019. Acum trei luni, fondul a preluat integral creanța. Eu sunt administratorul fondului. Eu am semnat preluarea.
S-a așternut o tăcere grea peste toată sala. Orchestra, care continuase să cânte, s-a oprit de la sine, ca și cum și muzicienii simțiseră greutatea momentului.
Mircea Negruțiu s-a ridicat brusc de la masă, cu fața albă.
— Doamnă Pârvu, trebuie să fie o greșeală. Noi plătim ratele la bancă, nu la…
— Banca a vândut creanța neperformantă, l-a întrerupt calm Veturia. E în regulă, se întâmplă des. V-am trimis o notificare prin executor judecătoresc acum trei săptămâni, pe adresa sediului social. Poate n-a ajuns la dumneavoastră direct — poate a rezolvat-o contabilul.
Corina s-a lăsat pe spate în scaun, de parcă ar fi primit o palmă.
— Dumneavoastră sunteți… administrator de fond de investiții? a întrebat, cu o voce mult mai mică decât cea de acum cinci minute.
— Sunt contabilă de profesie, de patruzeci de ani, i-a răspuns Veturia. Soțul meu a fost inginer constructor. Am economisit, am investit cu cap, nu am strălucit niciodată la nunți. Poșeta asta — a ridicat-o puțin, cu amândouă mâinile, ca pe un obiect pe care îl verifici dacă nu s-a stricat — am primit-o cadou de la Ilie în 1998. O port pentru că mi-o amintește de el, nu pentru că nu-mi permit alta.
Ioana a dus mâna la gură. Nu știa nimic despre fond, despre creanța de la Predeal, despre nimic din toate astea. Mama ei nu vorbise niciodată despre bani la masă.
Vlad s-a întors spre mama lui.
— Mamă, ce-ai făcut? De ce ai…
— Taci, Vlad, a șuierat Corina, dar fără vlagă.
Veturia a strâns mapele la loc și le-a pus înapoi în poșetă — pe toate, în afară de una.
— N-am venit să stric nunta fiicei mele, a spus ea, privind-o direct pe Corina. Am venit să fiu lângă Ioana, pentru că e copilul meu și o iubesc. N-aveam de gând să scot actele astea azi. Dar dacă m-ați obligat să-mi apăr demnitatea la o masă la care, aparent, nu meritam loc, atunci se cheamă că am avut și motiv, și dovadă.
S-a aplecat spre Ioana și a sărutat-o pe frunte.
— Felicitări, draga mea. Mama ta a plătit masa asta din buzunarul ei, chiar dacă poșeta nu era de firmă.
Apoi, din mapa rămasă pe masă, a scos o singură coală — notificarea de preluare a creanței, cu antetul fondului, data și semnătura ei — și a împins-o spre Mircea.
— Veți primi și scrisoarea oficială de la avocatul meu luni. Rata neplătită de pe luna trecută e de nouăsprezece mii cinci sute de lei. Nu vă grăbesc. Dar de acum, cine decide termenele de rambursare la restaurantul de la Predeal sunt eu, nu banca de la care l-am cumpărat.
Corina n-a mai zis nimic. S-a uitat la soțul ei, care își ștergea fruntea cu șervetul de pânză, apoi la fiul ei, care o privea în seara aceea cu altceva decât supunere, pentru prima oară.
Veturia și-a luat poșeta, și-a așezat scaunul la loc, exact cum fusese, și s-a întors spre fiica ei.
— Vrei să mai dansăm un vals, cum am exersat luna trecută în sufragerie?
Ioana a izbucnit în râs, printre lacrimi, și i-a întins mâna.
Orchestra a început din nou, mai încet decât înainte, iar cele două femei s-au îndreptat spre ringul de dans, lăsând în urmă o masă unde Corina Negruțiu, cu colierul ei scump și rochia de mătase, rămăsese, cu buzele strânse și paharul neterminat în fața ei, complet fără cuvinte.
