Stăteam în bucătărie cu telefonul în mână și mi se încleștaseră degetele pe el. Pe ecran, confirmarea unui transfer: 900 de lei către „mama”. În aceeași zi în care eu amânasem controlul stomatologic, pentru că nu ne ajungeau banii de rata la bancă și de grădinița lui Matei.
Andrei nici nu și-a ridicat privirea din cana de cafea.
– A avut iar o criză. Mi-a zis că o doare inima, că n-are bani de medicamente.
– Andrei, mama ta moare în fiecare săptămână.
Fusese crud din partea mea, știu. Dar eram la capătul răbdării. De doi ani trăiam în ritmul telefoanelor Violetei. O dată coloana. O dată tensiunea. O dată o singurătate așa de grea că „parcă n-o să mai văd dimineața”. Și de fiecare dată se termina la fel. Bani, cumpărături, benzină, drumuri la Pitești, alergătură în jurul ei. Iar eu eram cea fără suflet.
La început am încercat să fiu înțelegătoare. Era mama lui, la urma urmei. Văduvă, locuia singură într-un apartament din Pitești, pe strada Exercițiu, noi stăteam în Otopeni. Doar că femeia aia „neputincioasă” avea energie să facă scandal la telefon o oră și jumătate, dar nu avea putere să-și fiarbă o supă. Știa să plângă așa de convingător că Andrei lăsa totul și pleca spre ea seara, iar eu rămâneam singură cu copilul și cu un maldăr de facturi.
Cel mai greu era la finalul lunii. Stăteam cu telefonul pe calculator și tot împingeam plățile cu câteva zile. Curentul acum sau internetul? Pantofi pentru Matei sau rețeta mea de la farmacie? Andrei repeta mereu același lucru:
– Dacă ai avea o mamă, ai înțelege.
Asta mă durea cel mai tare, pentru că mama mea murise când aveam nouăsprezece ani. Și el știa bine asta.
Într-o joi am plecat mai devreme de la birou. Trebuia să ridic niște analize și să fac și piața. Era o caniculă de iulie, genul de zăpușeală care te face să visezi doar la un apartament răcoros și la liniște. M-am oprit în fața clinicii private de pe bulevard, căutam portofelul în geantă, și atunci am văzut-o.
Violeta. Nu cu baston. Nu adusă de spate. Nu palidă și firavă, cum îi povestea lui Andrei. A ieșit râzând, alături de o prietenă. Avea pantaloni albi, cercei colorați și ochelari de soare enormi. Mergea cu pas vioi. Apoi amândouă au intrat la cofetăria de vizavi și s-au așezat la o masă pe terasă.
Violeta a cerut o felie de tort. Serios. Tortul pe care „nu putea să-l mănânce din cauza inimii”. Am rămas țintuită pe loc. Mi s-a făcut cald, dar nu de la soare.
Am făcut o poză. Apoi alta. Și un filmuleț scurt, cu ea aranjându-și părul și râzând așa de relaxat că m-a strâns de gât.
Seara am așteptat ca Andrei să vină acasă.
– Trebuie să-ți arăt ceva, i-am spus.
S-a uitat la ecran și imediat a încleștat maxilarul.
– Ai spionat-o pe mama?
Am rămas așa, cu ochii pe el.
– Ăsta e primul lucru care-ți vine în minte?
– Poate a avut o zi mai bună.
– Andrei, de luni de zile se preface că nu are putere să ajungă la baie. Și aici? Cofetărie, clinică privată, râsete, bârfe. Știi cât i-ai dat anul ăsta? Peste zece mii de lei.
A tăcut. S-a plimbat prin sufragerie, și-a trecut mâna prin păr, cum face mereu când nu poate accepta ceva. În final s-a așezat și a spus încet:
– Dacă e adevărat… nu știu ce o să fac.
Am ajuns la ea sâmbătă, fără să anunțăm. Ne-a deschis machiată, cu un parfum de prăjitură în casă. Pe masă, flori proaspete, iar în colț, rezemate de perete, bastoanele de mers nordic.
– Mamă, trebuie să vorbim, a zis Andrei.
Ne-am așezat în sufragerie. Violeta a luat imediat mina aia de martiră.
– Puiule, iar mă simt rău, poate vă fac un ceai, dar nu știu dacă mai am puteri…
– Lasă, am întrerupt-o.
Andrei mi-a aruncat o privire ascuțită, dar doar o secundă. Apoi a scos telefonul și l-a pus pe masă, în fața ei.
– Am văzut filmul.
S-a albit. Pentru prima dată, cred, sincer.
– Nu e ce crezi tu…
– Dar cum e? a întrebat el, cu vocea tremurând. Cum să înțeleg? Că mă suni noaptea, plângi, îmi spui că n-ai bani de medicamente, și apoi te plimbi prin cofetării cu prietenele?
Violeta a început să plângă. Dar de data asta n-am mai căzut în plasă.
– Te-ai temut că fiul tău are să te lase? De-asta îl ții cu vinovăția? Pe noi toți?
– Pentru că sunt singură! a strigat ea. Singură, înțelegi? Și tu mi l-ai luat!
Andrei s-a ridicat așa de brusc că scaunul a scârțâit pe parchet.
– Nu, mamă. Tu ai încercat să-mi iei viața. Căsnicia mea. Fiul meu. Totul trebuia să se învârtă în jurul tău.
S-a făcut liniște. Doar ceasul de pe perete ticăia. Violeta se uita la el ca și cum pentru prima dată vedea că nu mai e băiețelul pe care-l puteai sperie cu un infarct și cu tăcere la telefon.
Andrei a spus atunci lucruri pe care multă vreme nu le putuse pune în cuvinte. Că n-o să mai facă transferuri fără bonuri și fără explicații. Că n-o să mai răspundă la orice telefon, în timpul lucrului sau noaptea. Că dacă e cu adevărat bolnavă, o va ajuta să găsească un medic, dar nu se va mai lăsa manipulat. Și că dacă mai încearcă să ne pună rău sau să-i spună că sunt împotriva ei, va limita legătura cu ea.
Pe drumul de retur n-am vorbit aproape deloc. Credeam că o să simt ușurare. Simțeam, de fapt, doar o oboseală adâncă, până în oase.
Andrei a tras pe dreapta, în fața blocului nostru, și a spus:
– Îmi pare rău că nu te-am crezut.
Doar atât. Și totuși, atât de mult.
N-am reparat totul dintr-odată. Încrederea nu se întoarce ca un bumerang după o singură discuție grea. Dar pentru prima dată după multă vreme am simțit că nu mai sunt singură în propria mea căsnicie.
Trei săptămâni mai târziu, Andrei a deschis o altă socoteală bancară, separată de cea comună, cu un singur rost: dacă mama lui chiar avea nevoie de ceva, plata se făcea direct la farmacie sau la medic, pe bază de rețetă sau de factură, niciodată cash în mâna ei. A pus limita lunară la 300 de lei, și atât. I-a scris asta într-un mesaj, calm, fără ceartă, cu o poză a extrasului de cont atașată, ca să nu mai fie loc de interpretare.
Violeta n-a mai sunat o vreme. Apoi, într-o duminică, a venit cu autobuzul, neanunțată, cu o pungă de la Cofetăria Luca în mână — aceeași prăjitură de 35 de lei pe care o cumpărase în ziua aia de iulie. A pus-o pe masă, fără o vorbă despre bani, despre inimă, despre singurătate. Andrei s-a uitat la mine. Eu am pus ceainicul la fiert. N-am zis nimic despre asta. Dar am observat că, de atunci, telefonul suna din ce în ce mai rar la ore nepotrivite.
