Mi-a zis clar, din prag, cu geamantanul ăla cu rotile care făcea zgomot ca o betonieră pe parchet: stau la voi două săptămâni, maxim o lună, până îmi vin meseriașii și schimbă țevile la mine, că altfel rămân fără baie și fără bucătărie. Cumnata mea, Carmen. Iar bărbatul meu, Andrei, stătea în spatele ei și se uita fix la un tablou de pe hol, de parcă nu-l mai văzuse niciodată, de parcă acolo era ceva foarte interesant de studiat. Avea fața aia de om care speră să se facă nevăzut dacă nu mișcă.
— Andrei, mă auzi? — am ridicat o sprânceană.
— Ioana, las-o, e forță majoră, e sora mea, n-o dau afară în stradă — a bolborosit el, uitându-se în altă parte.
Carmen își scotea deja cizmele și-mi arunca papucii mei într-un colț, de parcă ar fi fost ai ei de ani de zile. Casa era a noastră, a mea și a lui Andrei, un apartament pe care îl plătim în rate de opt ani, în Cluj, pe o stradă liniștită din Mănăștur. Și tot acolo, în pragul ăleia, am înțeles ceva: cât timp tu aperi cetatea, bărbatul tău poate deschide liniștit poarta din spate și vinde bilete rudelor la turul casei tale.
N-am făcut scandal în prima seară. Țevi sparte, ce era să fac, înțeleg și eu. Dar din ziua a doua, problema a început să se transforme în ocupație cu acte în regulă. Baia a devenit teritoriul lui Carmen — pe marginea căzii s-au adunat sticluțe, creme, câte zici că se pregătea de un asediu lung. Serul meu de față, cumpărat special, de la farmacie, cel scump, s-a terminat în trei zile.
A treia zi am venit de la serviciu — lucrez la o clinică stomatologică, program lung, până la șase — și am găsit bucătăria transformată într-un cămin studențesc. Carmen, cu două prietene, la masă. Peste tot firimituri, farfurii murdare, sos pe fața de masă. Și cașcavalul meu afumat, cel bun, cumpărat pentru o ocazie specială, tăiat în bucăți strâmbe, pe jumătate mâncat.
— A, Ioana, hai noroc! — mi-a făcut cu mâna Carmen. — Am lăsat vasele în chiuvetă, pune-le tu în mașină, că noi fugim acum.
A plecat val-vârtej cu prietenele. Am rămas în fața muntelui de vase unsuroase, cu mânecile încă suflecate de la clinică. N-am zis nimic. Am luat un lighean, am pus toate vasele murdare în el și l-am dus în camera de oaspeți, exact în mijlocul patului făcut.
Seara, când Carmen a venit și a țipat, Andrei a venit în fugă, cu ochii mari.
— Ioana, de ce ai făcut asta, e musafir, mai rabdă puțin, se repară țevile alea și plecă.
N-am răspuns nimic. Nu aveam de gând să mă scuz pentru faptul că refuz să fiu servitoare gratis.
A cincea zi a sunat soacra mea, doamna Elena. O femeie dreaptă ca o riglă, dar cu un merit mare: n-are răbdare cu minciuna și cu profitorii.
— Ioana, alo. Chiriașa mea nu v-a sufocat deja? — a zis fără introducere.
— Ținem frontul, doamnă Elena. Se schimbă țevile, așa a venit vorba.
Linia a rămas mută o clipă, apoi vocea ei s-a îngroșat de supărare.
— Ce țevi, Ioana? Carmen mi-a scăpat ieri când se fălea cu chiria. Ea și-a dat apartamentul ei, pe lună, unor muncitori veniți din Moldova, la o firmă de construcții. A vrut să facă un ban, și-a venit la voi să stea gratis.
M-am lăsat pe scaun.
— Și Andrei a știut?
— A știut. Și apoi m-a sunat pe mine și m-a rugat să nu mă implic. A zis exact așa: "Ioana o să cârtească puțin și se obișnuiește, ea gătește pentru toată lumea, cu o farfurie de ciorbă mai mult nu se simte." M-a rugat să tac, ca să nu faci scandal. Nu mai servi pe nimeni, Ioana. El te-a făcut străină în propria ta casă. Să înțeleagă odată că o soție nu e un electrocasnic lângă aragaz.
Când am închis telefonul, n-am plâns, nu mi-a venit să sparg nimic. S-a făcut în mine un gol curat, rece. Bărbatul meu s-a prefăcut că nu vede cum sunt folosită. Bine. Am să mă prefac eu că n-am bărbat.
M-am oprit la Kaufland după muncă. Am cumpărat exact o bucată de file de somon, un avocado, o porție de salată. Acasă am gătit calm, am spălat o tigaie, o furculiță, și m-am așezat la masă singură.
A trântit ușa de la intrare. Andrei a dat buzna în bucătărie, cu Carmen în urmă.
— Mmm, ce bine miroase! Ce avem la cină? — s-a frecat el pe mâini.
Mi-am șters calm colțul buzelor cu un șervet.
— N-am idee, Andrei. Ce ai cumpărat și ai gătit pentru sora ta, aia veți mânca.
Andrei a încremenit. Carmen a pufnit indignată.
— Cum adică? N-ai gătit pentru noi? Asta e lipsă de ospitalitate!
M-am uitat la cumnata mea.
— Musafirii, Carmen, sunt invitați de gazdă. Oamenii care se mută cu înșelătorie în casa altuia, ca să-și dea propriul apartament în chirie și să mănânce gratis pe spinarea altora, au alt nume.
Carmen s-a albit, Andrei s-a făcut roșu ca racul.
— Ioana… ce faci acum? — a încercat el tonul lui obișnuit de struț.
— Termin, Andrei. Tu ai decis că n-ai o soție cu care să te consulți înainte să transformi casa în cantină de caritate. Bine, respect alegerea ta. Acum ai o soră pe care o hrănești tu, îi speli tu hainele, îi cumperi tu hârtie igienică. Banii mei nu mai plătesc pentru voi doi.
Toată seara am privit cu un zâmbet discret cum Andrei se lupta la aragaz cu un pui congelat, înjurând printre dinți. Parcă era Sfântul Gheorghe contra balaurului, doar că balaurul câștiga clar.
Ziua următoare Carmen s-a plâns mamei. Andrei a încercat și el s-o aducă pe doamna Elena ca arbitru, a sunat-o pe difuzor, chiar în fața mea, așteptând sprijin.
— Mamă, zi-i și tu! Nu e normal, locuim în aceeași casă și ea ne ascunde mâncarea!
Vocea soacrei a bubuit din telefon așa că au zornăit paharele din bufet.
— Fiule! Tu i-ai promis surorii tale confort cu mâinile altcuiva. Astea sunt mâinile tale. Du-te și creează-l. Ioana nu e bucătăreasa ta și nici servitoare. Iar tu, Carmen, ori plătești fratelui tău cât costă un hotel, ori te muți.
Schema lui Carmen s-a prăbușit cu zgomot. Să-și cumpere mâncare singură și să se îngrijească ea însăși s-a dovedit prea costisitor și prea complicat. Evacua chiriașii nu putea, contractul era semnat, așa că a trebuit să-și ia o garsonieră cu regim hotelier. Practic toți banii din chiria apartamentului ei se duceau pe cazarea și masa ei.
Chiar în dimineața următoare, trăgând geamantanul-betonieră, Carmen a plecat din casa noastră, trântind ușa.
Când ușa s-a închis în urma surorii lui, Andrei a răsuflat uşurat. A venit la mine, mi-a pus mâna pe umăr, relaxat, și a zâmbit.
— Slavă Domnului, a plecat. Facem pace? Ce avem la cină?
Am luat delicat mâna de pe umăr, cu două degete.
— La cină ai ce îți faci singur — am zis, scoțând din poșetă o foaie scrisă dinainte, și am pus-o pe masă în fața lui. — Aici sunt produsele pe care le-ați folosit, costul serului stricat și partea ta din cheltuielile suplimentare. Nu vreau să calculez fiecare litru de apă. Nu mă interesează banul, mă interesează că ai promis munca mea și banii mei fără acordul meu.
Andrei s-a dat înapoi, fața i s-a lungit.
— Ioana… vorbești serios? A plecat! Suntem o familie!
— Familie, Andrei, e când te îngrijești de celălalt, nu când vinzi confortul soției tale ca să pari un frate bun — am spus apăsat, fiecare cuvânt. — Până nu-mi transferi suma asta din contul tău, și până nu dovedești prin fapte că poți fi partener, trăim ca doi vecini de apartament. Buget separat. Rafturi separate la frigider.
— Glumești! — a izbucnit el, dându-și seama că n-are cale de retragere spre iresponsabilitatea confortabilă de până acum. — E o prostie, din cauza unor nimicuri!
M-am uitat la el drept în ochi, fără furie, fără jignire, doar cu înțelegerea rece a noilor reguli.
— Tu te-ai prefăcut că nu se întâmplă nimic cât timp eram folosită. Eu am încetat pur și simplu să te mai văd ca bărbat. Obișnuiește-te. Vecinii nu fac scandal, Andrei. Vecinii doar trimit nota de plată.
M-am întors și m-am dus în camera mea, lăsându-l în mijlocul bucătăriei. S-a uitat la foaia cu cifre, și din umerii lui lăsați se vedea limpede: în sfârșit a priceput.
Transferul a venit chiar în seara aceea. Dar asta nu l-a transformat automat în soț. În săptămânile următoare a stat în camera de oaspeți, și-a cumpărat singur mâncare, a gătit și a strâns după el. Și înainte să invite pe cineva în casă, fie și pentru cinci minute, mă întreba pe mine întâi — nu de formă, ci pentru că în sfârșit a înțeles că acordul soției nu e o semnătură decorativă pe o decizie deja luată.
