Mă chem Elena, am șaizeci și opt de ani și locuiesc la Focșani, într-o casă pe care am ridicat-o eu și soțul meu, cărămidă cu cărămidă, pe vremea când încă se mai putea face asta fără credit bancar. Soțul meu, Gheorghe, s-a dus dintre noi acum doisprezece ani, și de atunci trăiesc singură, cu pisica și cu grădina din spatele casei, unde cresc roșii pe care nu le mai mănâncă nimeni în afară de mine.
Pe fiul meu, Vlăduț, l-am crescut aproape de una singură, pentru că Gheorghe lucra pe șantiere, în Italia, câte opt-nouă luni pe an. Vlăduț a crescut cu găinile, cu porumbul de curățat vara, cu bicicleta ținută de ghidon pe drumul de țară până a prins echilibrul. Pe urmă a plecat la Iași, la facultate, s-a făcut inginer informatician, și anul trecut s-a căsătorit cu o fată din București, pe care o chema Larisa.
Larisa e drăguță, nu am ce să-i reproșez ca persoană. Dar când vorbește despre branduri de genți sau despre restaurante cu nume franțuzești, simt că vorbim limbi diferite, chiar dacă amândouă suntem românce. Ea a crescut la bloc, în Drumul Taberei, nu a văzut în viața ei o găină vie decât la grătar.
Nunta a fost în septembrie, la un restaurant din centrul vechi al Bucureștiului, cu lumânări pe mese și formație live. Eu mi-am pus o rochie bleumarin pe care mi-a cusut-o vecina mea, Tanți Ioana, după un model dintr-o revistă veche din anii '90, pentru că una nouă din magazin mi s-a părut un preț nerușinat — vreo opt sute de lei, pentru o rochie pe care o port o seară.
Am ajuns prima, emoționată, și mi-am pus poșeta pe scaunul de la masa principală, lângă locul unde știam că stă mirele. După câteva minute a venit Larisa, cu o listă în mână, zâmbind politicos.
— Tanti Elena, scuzați-mă, am făcut o mică modificare. Cred că o să vă simțiți mai bine la masa cinci, cu rudele din partea dumneavoastră, de la țară.
Nu am zis nimic. Am luat poșeta și m-am dus. Masa cinci era chiar lângă fanfară, acolo unde muzica bătea atât de tare că nu puteai să schimbi o vorbă cu vecinul fără să strigi. Lângă mine stăteau niște rude îndepărtate pe care nu le mai văzusem de vreo cincisprezece ani — o cumnată de-a doua a surorii mele, un băiat care mi-era cumva nepot de gradul trei. Am zâmbit toată seara, am mâncat din mușchiul de porc fără nicio poftă, am aplaudat la toasturi.
Pe dinăuntru mă simțeam ca o persoană care a nimerit din greșeală la petrecerea altcuiva. La petrecerea propriului meu copil.
Când a venit momentul dansurilor, prezentatorul a anunțat dansul mamă-fiu. Lumea a început să se întoarcă spre masa principală, căutându-mă din priviri acolo unde ar fi trebuit să fiu. Mi s-a strâns stomacul și am împins farfuria cu mușchi de porc câțiva centimetri mai departe, ca să am cu ce să-mi ocupe mâinile. Vlăduț s-a ridicat de la masă.
A traversat toată sala, nu în fugă, nu agitat, dar fără să șovăie o secundă. A venit drept la masa cinci, printre scaunele rudelor, și mi-a întins mâna.
— Mama, vino. Dansul ăsta e pentru tine, oriunde m-ar fi pus să te așeze.
M-am ridicat, cu picioarele tremurând. Am mers amândoi spre ringul de dans, prin toată sala care deodată s-a tăcut, și am început să ne mișcăm în ritmul muzicii.
— Scuze pentru masă, mamă. Am aflat și eu acum douăzeci de minute.
— Nu-i nimic, puiule.
— Ba e. Dar acum ești aici, lângă mine.
Mi-am lăsat capul pe umărul lui, și mi-am adus aminte cum îl învățam să meargă pe bicicletă pe drumul din Mărășești, ținându-l de ghidon, alergând lângă el ca să nu cadă. Lacrimile au început să-mi curgă singure, fără să le pot opri. Când s-a terminat melodia, m-a îmbrățișat strâns și mi-a zis că, orice oraș ar locui el, eu rămân mama lui — aceea care l-a crescut printre roșii și găini, nu o rudă pusă la o masă din colț.
Larisa a venit mai târziu, rușinată, cerându-și scuze, zicând că nu s-a gândit că mutarea aia o să mă doară. Am îmbrățișat-o, dar am simțit în brațele mele cât de rigidă era, de parcă scuza îi costase mai mult decât voia să arate.
Au trecut câteva săptămâni după nuntă, și lucrurile nu s-au liniships așa cum s-ar fi liniștit printr-o scuză spusă în treacăt. Vlăduț a venit la mine acasă, într-o duminică, singur, fără Larisa, și s-a așezat la masa din bucătărie, pe scaunul lui de copil, cel cu spătarul crăpat pe care nu m-am îndurat niciodată să-l arunc.
— Mamă, am vorbit cu Larisa. I-am spus clar: la orice eveniment de familie de-acum înainte, locul tău e lângă mine, la masa principală. Nu negociem asta.
I-am zis că nu e nevoie să facă din asta un război, că Larisa e tânără, că se va obișnui cu felul nostru de-a fi. Mi-a răspuns scurt că un bărbat care își lasă mama la masa din colț, lângă fanfară, în ziua lui cea mai importantă, nu merită nici respectul nevestei lui.
Peste o lună, Larisa m-a invitat la o cafea, doar noi două, la o cofetărie de pe strada principală din Focșani — a venit ea la mine, nu eu la București. A scos din poșetă un plic și mi l-a întins. Înăuntru era o invitație scrisă de mână, pentru o masă de duminică la ei, cu o singură propoziție adăugată dedesubt: „Locul dumneavoastră e întotdeauna primul la masa noastră."
Nu am cerut nimic, nu am certat-o, nu am făcut scenă. Am împăturit invitația la loc în plic și am pus-o în sertarul cu acte de familie, lângă poza de nuntă a mea și a lui Gheorghe.
Acum două săptămâni m-am dus la notarul din Focșani, pe strada 1 Decembrie, și am refăcut testamentul. Notărița mi-a citit cu voce tare clauza: casa cu grădina de roșii rămâne lui Vlăduț, întreagă, fără partaj. Am semnat de două ori, am plătit taxa de notariat — vreo trei sute cincizeci de lei — și am pus actul în același sertar unde stă și invitația Larisei, unul lângă altul, hârtie peste hârtie.
