Alina numărase de treisprezece ori rulourile de tapet înainte să le lipească, fiecare costase o mie o sută de lei, și acum, la ora nouă seara, într-o sâmbătă de octombrie, stătea în pragul sufrageriei din apartamentul ei de pe strada Vasile Lupu din Iași și nu mai recunoștea nimic.
Cu Radu, soțul ei, veniseră direct de la cabana din Ceahlău, unde petrecuseră weekendul ca să se odihnească puțin după luna în care terminaseră, în sfârșit, renovarea. Alina intrase prima în apartament, el parca încă mașina în curte, și timp de câteva secunde crezuse că a greșit ușa. Apoi a văzut-o pe Corina, mama lui Radu, în mijlocul camerei, cu o rolă de vopsit în mână și cu un șorț înflorat peste bluza ei de sărbătoare.
Pereții, acel gri-antracit mat pe care Alina îl adusese cu comandă specială de la o firmă din Cluj, comandă care durase trei luni să ajungă, erau jupuiți în fâșii. Pe unde tencuiala fină rezistase, cineva trecuse cu o spatulă metalică, lăsând șanțuri adânci. Și peste tot, întins cu role și bidinele, un maro-bej lucios, de vopsea de ulei, se scurgea în dâre groase pe parchetul nou, pe plintele albe, pe colțul canapelei lor crem.
— Jumătate de an am strâns bani pentru renovarea asta, am ales fiecare metru de tapet, și dumneavoastră ați venit să-l rupeți pentru că vi s-a părut, vai, o culoare de doliu?! Ieșiți din casa mea acum, înainte să vă conduc eu pe scări!
Vocea Alinei s-a spart într-un țipăt pe care nici ea nu și-l recunoștea. Corina nici n-a clipit. A pus rola pe marginea tăvii, și-a frecat palmele de șorț, ștergând de pe ele vopseaua uscată în cocoloașe, și a răspuns rar, cu o superioritate care o înfuria pe Alina și mai tare decât paguba însăși.
— Nu țipa la mine, Alina. Ești stăpână în casă, dar te porți ca o precupeață în piață. Am intrat aici și am rămas îngrozită — cum puteați voi să locuiți așa, în bezna asta, ca-ntr-o criptă? Băiatul meu muncește greu toată ziua, trebuie să vină acasă să i se bucure ochii, nu să cadă în depresie. Am făcut o surpriză. Am găsit niște vopsea bună pe balcon, de calitate, ține o viață. Vezi cum s-a luminat camera? Parcă a intrat soarele.
Alina a făcut un pas, și talpa adidasului ei a plescăit într-o baltă de vopsea.
— Ați folosit cheile de rezervă pe care vi le-am dat pentru caz de avarie, ca să intrați aici și să faceți vandalism? Știți cât a costat materialul ăsta? Vorbim de peste douăzeci de mii de lei, fără manopera meșterilor pe care i-am așteptat șase luni în rând!
— Ce douăzeci de mii, ești în toate mințile? — Corina a fluturat rola prin aer, împroșcând stropi mici pe brațul canapelei. — Pe hârtia asta neagră? V-au tras pe sfoară la magazin, v-au vândut marfă nevandabilă. Oamenii au trăit secole în camere luminoase și le-a fost bine. Tu ai făcut aici catacombe. Să-mi fii recunoscătoare că mi-am rupt spatele să rup porcăria asta de pe pereți. Nici nu ținea bine, era lipită de mântuială. Patru ore muncesc aici, de dragul vostru.
Alina s-a uitat spre colțul camerei, unde erau îngrămădite saci de moloz din care ieșeau bucăți mototolite de tapet, o cârpă murdară într-o găleată de zinc, și o spatulă lată cu bucăți de material lipite pe margine. N-a fost un impuls. Metodic, metru cu metru, Corina udase pereții, îi răzuise cu fierul, apoi acoperise rănile cu vopseaua aceea grețos de lucioasă.
— Ați dat cu spatula până la beton. Ați stricat parchetul cu vopseaua asta, pe care niciun solvent n-o mai scoate fără urmă. Ați stricat și canapeaua. N-ați venit să faceți bine, Corina. Ați venit să stricați cu tot dinadinsul. Asta e o infracțiune, în casa mea.
— Am venit să repar pretențiile tale de designer! — Corina și-a pus mâna în talie, privind-o drept în ochi. — Gustul tău e o urâțenie curată. Radu e prea moale, nu vrea să se pună cu tine, îți suportă năzbâtiile de stilistă. Dar eu sunt mama lui, am tot dreptul să pun ordine în viața copilului meu. Astăzi termin peretele ăsta, mâine mă apuc de celălalt. Și tu nu ai ce să-mi comanzi în apartamentul fiului meu.
Vorba asta — apartamentul fiului meu — a căzut ca un fulger. Alina și-a amintit de gărzile suplimentare pe care le făcuse la clinica veterinară unde lucra, de vacanțele la care renunțaseră, de nopțile petrecute alegând nuanța potrivită, ca să poată plăti, în rate egale cu Radu, creditul pentru cele două camere din strada aceea. Și acum, femeia asta, care n-a pus un leu în casă, stătea aici fluturând o rolă murdară și revendica dreptul de proprietate asupra a ceva ce nu era al ei.
— Să nu-mi faci pe mironosița, bagă-ți mințile în cap, — a continuat Corina, înmuind din nou rola în vopsea. — Ăsta nu-i bun, ăsta-i moft. Eu am grijă de sănătatea psihică a lui Radu. Te-ai gândit ce faci? Pereți negri, plinte albe — ăsta e sicriu, sicriu cu muzică! Cum crești copii aici? O să crească bâlbâit sau, Doamne ferește, ceva și mai rău. Bejul e clasic, e cald, e casă adevărată. Pun perdelele cu volănașe pe care le-am adus de la țară și o să fie frumos, ca la oameni.
Alina simțea cum i se întunecă privirea. Nu era vorba doar de bani, chiar dacă paguba, după calculul ei din minte, trecea deja de douăzeci de mii de lei. Era vorba de plăcerea bolnavă cu care femeia asta îi distrugea lumea.
— Înțelegeți că "emailul" ăsta se usucă trei zile și miroase așa de tare că nu poți sta aici fără mască? Ați intoxicat apartamentul. Mobila, hainele din dulap, totul o să ia mirosul ăsta. Ați făcut locuința de nelocuit!
— Ce fetiță delicată mi-ai ieșit! — Corina a pufnit, întinzând în continuare dâre groase și inegale de vopsea. — Noi am vopsit toată viața și n-a murit nimeni. Deschizi fereastra și se duce mirosul. Și se spală bine, cu cârpa. Tapetul ăla al vostru de hârtie e un strângător de praf, îl zgârii cu unghia și se face pată. L-am zgâriat și eu, moale ca hârtia igienică. Ăsta e materialul pentru care ați dat banii? V-au prostit, fetițo.
Alina s-a apropiat de perete, ferindu-se de băltoace, și a văzut ce ascunseseră fâșiile de tapet: tencuiala nu fusese doar jupuită, era zgâriată cu ceva ascuțit, în brazde adânci, ca niște gheare de fiară. Nu era renovare. Era o execuție. Execuția gustului nurorii, a muncii ei, a prezenței ei în viața fiului.
— Fiecare rulou costă o mie o sută de lei. Erau douăsprezece. Plus pregătirea pereților pe care ați distrus-o, plus parchetul stropit cu vopseaua asta, plus munca meșterilor. Stați în mijlocul unei pagube cât un sejur la mare pentru toată familia, Corina. Și o veți plăti. Nu știu cum, dar o să recuperați fiecare leu.
Corina a încremenit cu rola pe perete.
— Ești nebună? Să ceri bani de la mama ta? Ar trebui să-mi cazi în genunchi! Mi-am stricat și manichiura ca să vă ajut, și tu mă ameninți cu facturi? Afurisită calculată. Mereu am știut că pe tine te interesa doar banul lui Radu. Acum ți se vede adevărata față, în stare să-ți trimiți propria soacră la executor pentru niște cârpe pe perete.
— Nu mi sunteți mamă, — a tăiat Alina. — Sunteți un vandal care a intrat în casa altcuiva. Ați distrus munca a zeci de oameni. Priviți canapeaua!
Pe tapițeria crem erau stropi mici de vopsea.
— Pui o pernuță, acoperi. Nu-i mare pierdere. În schimb, pereții acum sunt omenești. Până și bucătăria aia a voastră, cu fațadele mate și gresia de piatră, parcă e sală de operație. Am și jumătate de cutie de vopsea verde, veselă, aia o pun acolo.
Alina abia mai respira la ideea bucătăriei ei intacte vopsite în verde. Era deja dincolo de orice limită.
— Dacă nu puneți imediat rola jos, o…
— Ce-mi faci? Mă bați? Dă-i, bate o femeie în vârstă. Vine Radu, îi arăt vânătăile. Să vedem pe cine o alege: pe soția isterică, care se repede la oameni din cauza unor tapete, sau pe mama care a vrut să-i facă bine. Ești rea, Alina. Seacă pe dinăuntru, ca pereții ăștia cenușii ai tăi.
Ușa de la intrare s-a trântit. Un sunet greu, hotărât.
— Radu? — Alina n-a mutat privirea de la soacra ei, care, la zgomotul pașilor, s-a transformat instantaneu. S-a aplecat, ducându-și mâna la mijloc, cu o expresie de martir pe față.
— Vai, a venit băiatul meu… — a bocit ea, suficient de tare ca să se audă pe hol. — Eu aici, Răducule, îți fac surpriză, mă căznesc din răsputeri… Și Alina strigă, se răstește, era să mă bată…
Radu a intrat în cameră direct cu ghetele de afară, cu geaca încă pe el, și a îngheţat. Mirosul de solvent și vopsea de ulei era atât de puternic că te usturau ochii din prag.
Privirea lui a trecut de la soția lui, înțepenită de furie, la mama lui, cu rola mânjită de vopsea, apoi la perete. Peretele pe care el și Alina îl pregătiseră seri în șir, nivel cu nivel, la care tapițaseră cu grijă acel tapet de culoarea antracitului. Acum era ca o carcasă jupuită.
— Îți fac un favor aici, surpriza ta! — Corina a încercat să-și schimbe tonul în unul mieros, întinzând rola înainte ca pe un trofeu. — Am vrut să vă fac sufrageria luminoasă. Că trăiai în peștera asta neagră. Vii obosit de la muncă și pereții ăștia negri te apasă din toate părțile. Am găsit vopsea bună pe balcon, acum o întind frumos. Și Alina mă ceartă, strigă la mine, s-a năpustit pe un om în vârstă din cauza unei hârtii pe perete!
Radu a făcut un pas, cu talpa plescăind în vopsea. S-a apropiat de perete, a trecut mâna peste suprafața jupuită. Sub degete se fărâmițau bucăți de tencuială. Și-a amintit serile în care grunduiseră împreună peretele ăsta, bucuria la fiecare centimetru perfect netezit.
— Minte, Radu, — a spus Alina, cu o voce dreaptă, metalică. — Tapetul era lipit bine. L-a umezit cu apă din găleata asta și l-a sfâșiat cu fierul, până a spart tencuiala finală. A vărsat vopsea de ulei pe parchetul nou, care deja s-a infiltrat în îmbinări. A stricat canapeaua. A intrat în casa noastră cu cheile pe care ni le-ai dat tu pentru urgențe și a făcut un pogrom cât am fost la munte.
— Ce bani, Radu?! — Corina a țipat, văzând că fiul nu se bucura de surpriza ei, trecând în ofensivă. — Te-a prostit fata asta, te-a convins să cumperi oroarea asta neagră pe sume astronomice! V-au furat la magazin! Se dezlipea de la sine, era chior de rău lipit. Eu vă fac un bine, curăț mizeria asta. Bejul a fost mereu la modă, calmează nervii. De patru ore trudesc aici, fără odihnă, am respirat praf, ca să-ți fie bine ție în casa ta! Și ea mă face hoață! Am tot dreptul să vin la fiul meu. Tu ești înscris aici, e locuința ta! Nu-i permit ei să-mi comande ce să fac în casa ta!
Radu a stat tăcut. S-a uitat la fața roșie de furie a mamei lui și, limpede ca niciodată, a văzut-o fără vălul atașamentului de fiu. Nu era o femeie grijulie care voia binele copilului ei. Era o persoană agresivă, care comisese un act de vandalism din invidie curată și din dorința de a-și afirma puterea asupra spațiului lor.
— Cheile le-am dat eu, — a zis el, rar, apăsat. — Le-am dat exact pentru situații neprevăzute. Pentru o țeavă spartă sau un incendiu. Nu ți-am dat voie să vii aici cu găleata, cu spatula și cu vopseaua asta împuțită, ca să ne dărâmi casa.
— Să dărâm?! Pun ordine aici! Soția ta a transformat apartamentul într-o peșteră întunecoasă! Ai orbit sub influența ei! Te scap de întunericul ăsta! Culoarea asta neagră apasă pe psihic, oamenii se îmbolnăvesc din cauza ei! Bejul e…
— Tacă-ți fleanca, — a tăiat Radu, fără strigăt, doar cu o duritate rece care a amuțit-o instantaneu. — Taci și privește în jur. Privește ce ai făcut din sufrageria noastră. Eu și Alina am ales tapetul ăsta împreună. Mie îmi place culoarea asta. Mie îmi place designul ăsta. Am investit aici banii și timpul nostru. Și tu ai adus aici vopseaua cea mai ieftină și toxică și ai vărsat-o pe munca noastră. Din pură răutate.
— Ah, deci din răutate am făcut toate astea! — fața Corinei s-a pătat de roșu urât, și-a strâns coada rolei cu amândouă mâinile, ca pentru un nou atac asupra peretelui. — Am cărat vopseaua asta prin oraș în autobuz, ca să vă ajut, și voi mă jigniți! Nerecunoscători egoiști! Niciun respect pentru cei mai vârstnici! Termin peretele ăsta acum, nu mă comandă nimeni! O să-mi mulțumiți mai târziu, când o să vedeți cât de luminos a devenit aici!
A făcut o mișcare bruscă spre perete, vrând să mai întindă o dâră de vopsea, dar Radu a fost mai rapid. S-a interpus, fără să-i pese de ghetele lui pline de vopsea, și i-a prins încheietura mâinii cu o forță care a făcut-o pe femeie să scoată un strigăt scurt. Rola i-a scăpat din mâini și a căzut pe parchetul deja distrus, împroșcând în jur ultimele resturi de vopsea bej.
— Dă-mi drumul, Radu, mă doare! Ai înnebunit din cauza nebunei ăsteia? Pe mama o ridici în felul ăsta? Pentru niște mâzgăleli negre pe care am vrut să le curăț?
Radu a dat drumul mâinii. Brațul mamei a căzut, neputincios.
— N-o să pleci de aici până nu-mi dai cheile. Acum. Scoate-le din poșetă și pune-le pe pervazul ăsta stricat.
— Ce chei? Îți dai mama afară din casă? — Corina a încercat să pară indignată, dar sub privirea rece a fiului, siguranța i se fisura. A dat un pas spre hol. — Eu am dreptul să vin și să pun ordine, dacă tu nu te descurci! Privește-o cum stă și se bucură că ne certăm! Ea te-a întors împotriva mea!
— Ai distrus munca a șase luni. Ai intrat fără invitație și ai făcut un pogrom aici. Ai stricat materialele, mobila, parchetul. Ai intoxicat aerul cu chimicalele astea. Și mai ai tupeul să vorbești de drepturi? Singurul tău drept acum e să ieși afară și să nu mai calci pragul ăsta niciodată. Cheile. Pe masă. Acum.
Corina a scotocit în buzunarul șorțului și a aruncat legătura de chei pe comodă, cu un zgomot metalic, lăsând o zgârietură pe lac. Masca de "mamă grijulie" s-a sfărâmat de tot, lăsând la vedere o femeie autoritară, egoistă, fără urmă de empatie.
— Mănâncă-ți cheile! — a scuipat vorbele, scoțându-și șorțul și aruncându-l pe mormanul de moloz. — Trăiți-vă mormântul ăsta, dacă vă place așa! O să vă înăbușiți în negreala asta și-o să vă pară rău, dar o să fie prea tare. Nicio recunoștință pentru tot ce-am făcut eu. Am venit, mi-am rupt spatele, am adus vopseaua cea mai bună… Să vă prăpădiți cu renovarea voastră!
Alina nu scosese niciun cuvânt de când intrase Radu. Fapte, nu replici — asta spunea tot.
— Asta nu e tot, — Radu i-a blocat drumul spre ușă chiar când ea întindea mâna spre clanță. — O să pleci acum, dar mâine îți trimit devizul. Fiecare fâșie stricată de tapet, fiecare centimetru de tencuială distrusă, parchetul pe care va trebui să-l schimbăm în toată camera, curățarea chimică a canapelei. O să plătești totul, până la ultimul leu. Nu-mi pasă de unde iei banii — de la economii sau vânzând căsuța de la țară. Dar plătești "surpriza" asta integral.
— Ai înnebunit? De la mama cereri de bani? Te dau în judecată! Toată lumea o să afle ce fiu am crescut! Un leu n-o să vezi de la mine!
— N-ai ajutat. Ai comis un act de vandalism, — Radu a deschis ușa și a arătat spre scară. — Dacă banii nu vin într-o lună, găsesc eu modul să-i recuperez. Și să nu-mi mai suni. Să nu mai calci aici. Pentru noi, nu mai exiști până nu repari paguba. Acum pleacă.
Vocea Corinei s-a stins pe scară, printre amenințări și blesteme, pierdută în ecoul blocului. Radu a trântit ușa.
A rămas în mijlocul sufrageriei, cu umerii lăsați, respirând mirosul greu de solvent, uitându-se la fâșiile de tapet smuls și la dâra aceea bej, ca o cicatrice pe piele.
— Mâine chem echipa, — a spus, fără să se uite la ea. — Dăm tot jos, până la beton. Scoatem mirosul, schimbăm parchetul. Facem totul din nou, Alina. Mai bine decât a fost.
Alina s-a apropiat și i-a pus mâna pe umăr, simțind cât de încordat era.
— N-o să dea banii, Radu. O cunoști. Mai curând se sufocă decât să-și recunoască vina.
— O să dea, — a ridicat capul, și în ochii lui era aceeași flacără rece care o amuțise pe mama lui. — Are terenul de la țară, pe care îl adoră. Îl vinde, dacă e nevoie. N-am glumit. N-o las să intre a doua oară în viața noastră și să distrugă ce am construit.
În dimineața următoare, la ora zece, Radu a scris devizul. Douăzeci și patru de mii de lei — atât costa totul, cu tapet nou, parchet, zugrăveală și curățarea canapelei — și l-a trimis Corinei pe WhatsApp, cu poze făcute cu telefonul: peretele jupuit, canapeaua stropită, ligheanul cu cârpă murdară. N-a primit niciun răspuns timp de două săptămâni. În a cincisprezecea zi, un transfer de două mii de lei a apărut în contul lui, cu mesajul "primul rate". Corina vânduse grădina de zarzăre de la țară, bucată cu bucată, printr-un agent din Pașcani, și timp de un an a trimis lunar câte o rată, fără niciun telefon, fără nicio vizită.
Alina a schimbat yala la ușă chiar în ziua aceea, cu un lăcătuș chemat din anunțul de pe stradă, și a pus cheile vechi, cele pe care Corina le aruncase pe comodă, într-un plic sigilat, în sertarul de documente. Peretele a fost refăcut cu același tapet, comandat din nou, de la aceeași firmă, și a durat alte trei luni să ajungă. Dar de data asta Alina a cerut o factură și a pus-o într-un dosar separat, etichetat cu markerul: "Dovezi."
