Invitația spunea „nuntă de poveste la conacul Brătescu", și pentru Ioana Vrabie exact asta trebuia să fie: ziua în care, în fața a trei sute de invitați, se mărita cu Sebastian Costea, omul care deținea jumătate din clădirile de birouri din Cluj.
Grădina conacului, undeva lângă Sibiu, fusese transformată într-o catedrală de flori albe. Lumânări în borcane de sticlă. Un cvartet de coarde cântând încet sub arcadele de trandafiri. Invitații — oameni de afaceri, foști colegi de facultate la ASE, o mătușă venită special de la Paris — stăteau pe scaune aurii, cu pahare de șampanie în mână, așteptând clipa în care mireasa avea să apară pe alee.
Ioana purta rochia pe care și-o imaginase de la șaisprezece ani. Satin greu, trenă lungă cât toată aleea pietruită. În fața ei, Sebastian stătea deja la altar, cu un rânjet de om care știe că a câștigat.
Și pentru o clipă, totul a fost perfect.
Apoi s-a auzit zgomotul.
Târșâit. Pauză. Târșâit din nou.
Cineva venea dinspre aripa veche a conacului, acolo unde personalul ținea de obicei materialele de nuntă. Pași neregulați, grei, de om care se ține cu greu pe picioare.
Capetele s-au întors unul câte unul.
Un bărbat în vârstă apăruse din umbra coridorului. Haina lui, ruptă la cot, mirosea a drum lung. Pantofii — nu, bocanci vechi, plini de praf — lăsau urme pe gresia albă. Barba netăiată de luni, poate ani. În mijlocul mătăsurilor și al costumelor de firmă, omul ăsta părea picat din altă lume.
Un murmur a trecut prin invitați ca un curent electric.
— Cine l-a lăsat să intre?
— Unde e paza, Doamne?
— Scoateți-l afară, stricăm poze de familie!
Dar bărbatul nu asculta nimic din toate astea. Privirea lui era lipită de un singur punct, și punctul acela era Ioana.
Ea a simțit un fior rece care n-avea nicio legătură cu vântul de octombrie. Nu-l recunoștea — și totuși, ceva din felul în care își ținea capul, din conturul feței pe sub barba încâlcită, îi răscolea o amintire pe care nu putea să o prindă.
Bărbatul a mai făcut un pas. Încet. Dureros. Dar fără să se oprească.
Și atunci Sebastian a explodat.
A coborât de la altar cu pași mari, cu fața roșie de furie — nu de frică, de furie. Ziua lui, nunta lui, victoria lui de a prinde fata din familia Vrabie, cu tot renumele ei vechi, și acum un cerșetor îi stricase scenografia.
— Ia ieși afară din curtea mea! a urlat Sebastian, cu degetul întins spre el ca spre un câine vagabond.
Terasa a încremenit.
— Sebastian, stai… a încercat Ioana, dar vocea ei s-a pierdut în zumzetul invitaților.
Prea tard. Sebastian l-a împins pe bărbat cu ambele mâini, cu toată puterea unui om obișnuit să nu fie contrazis de nimeni. Omul s-a clătinat, și-a pierdut echilibrul și a cădut pe lespezile de piatră cu un zgomot sec, înfundat.
Invitații au icnit. Unii și-au dus mâna la gură, alții și-au întors privirea, prefăcându-se că nu văd. Nimeni nu s-a mișcat să-l ridice.
Bărbatul zăcea printre scaunele albe, gemând încet, cu respirația tăiată.
Paza conacului a apărut în fugă — prea târziu ca de obicei — dar înainte să pună mâna pe el, bătrânul a dus mâna tremurândă în buzunarul hainei zdrențuite.
Toată lumea s-a încordat. Câțiva invitați au făcut un pas în spate, de parcă s-ar fi putut aștepta la orice.
A scos un plic vechi, îngălbenit de ani, cu colțurile îndoite și o pată de umezeală pe margine. L-a ridicat spre Ioana cu mâna care tremura ca o frunză.
Și în clipa în care ea a citit numele scris pe el, tot sângele i s-a scurs din obraji.
Pentru că plicul nu era adresat lui Sebastian. Nu era pentru organizatoarea de evenimente, nu era rătăcit de la altă nuntă.
Era scris pentru ea. „Ioana." Cu litere pe care le-ar fi recunoscut dintre o mie — scrisul tatălui ei, Vasile Vrabie, omul pe care ea îl crezuse mort de unsprezece ani.
A rupt plicul cu degete care nu mai ascultau de ea. Invitații priveau, dar pentru prima dată în toată ziua aceea, Ioana nu-i mai vedea.
Înăuntru era o singură foaie, scrisă de mână, și o copie a unui document notarial vechi. A citit cu voce stinsă, apoi mai tare, pentru că trebuia să înțeleagă și ea, nu doar să vadă.
Tatăl ei nu murise într-un accident de tren în Austria, așa cum îi spusese mătușa ei, Corina, cea care o crescuse după aceea. Fusese dat afară din propria lui firmă — un atelier de tâmplărie și mobilă pe care îl construise cu mâna lui în Mediaș, vreme de douăzeci și cinci de ani — de chiar partenerul lui de afaceri de atunci, un bărbat pe nume Director General Emil Barbu. Vasile semnase niște hârtii sub presiune, crezând că protejează firma de faliment, și pierduse tot: atelierul, casa de lângă el, dreptul la numele firmei. Corina, sora lui mai mică, îl declarase „plecat din țară, probabil mort" ca să poată prelua ea tutela Ioanei și, odată cu ea, un cont bancar deschis pe numele fetei — bani pe care Vasile îi pusese deoparte pentru facultatea ei.
Timp de unsprezece ani, Vasile trăise pe străzi, în gări, prin cămine sociale din Brașov și Sibiu, scriind scrisori pe care nu avea cum să le trimită, pentru că nu știa unde locuiește fiica lui și nu avea niciun ban ca să o caute cu avocați.
Dar în ultimul an găsise un om de la Protecția Socială care îl ajutase să scrie o plângere, și plângerea aia scosese la iveală exact ce voia: actele falsificate prin care Corina obținuse tutela, și dovada că acel cont bancar — acum în valoare de aproape nouăzeci de mii de euro, cu dobânzi adunate de-a lungul anilor — fusese golit de Corina cu cinci ani în urmă, chiar înainte ca Ioana să împlinească optsprezece ani.
Ioana a ridicat privirea. Mătușa Corina, cea de la Paris, stătea în rândul trei, cu paharul de șampanie încă în mână, albă ca hârtia.
— Mătușă Corina, a spus Ioana, cu o voce ciudat de calmă pentru ce simțea pe dinăuntru. Tu mi-ai spus că tata a murit.
— Ioana, draga mea, nu e locul… a început Corina, ridicându-se.
— Nu e locul? a repetat Ioana. Chiar aici e locul. Tocmai aici.
Sebastian, care până acum rămăsese cu brațele încrucișate, nerăbdător să treacă odată peste „scena asta penibilă", a intervenit:
— Ioana, scumpo, hai să discutăm asta mai târziu, avem trei sute de oameni care ne așteaptă la altar…
Ea s-a întors spre el, și pentru prima dată în toți cei doi ani de relație, Sebastian a văzut în ochii ei altceva decât admirație.
— Tu l-ai împins, Sebastian. L-ai împins pe tatăl meu pe jos, în fața tuturor, fără să întrebi cine e. Pentru tine n-a fost decât un cerșetor care-ți murdărea pozele.
— N-am avut de unde să știu…
— Nu. Nu ai avut de unde să știi. Pentru că pentru tine, un om în haine rupte nu merită nici măcar o întrebare.
S-a apropiat de tatăl ei, care fusese ridicat în șezut de unul dintre ospătari, și s-a lăsat în genunchi lângă el, direct pe piatra rece, fără să-i pese de trena rochiei. L-a luat de mână. Mâna lui era plină de bătături vechi, de la lemn, de la ani de muncă pe care ea nu-i văzuse.
— Tată, a spus ea, și cuvântul a sunat ciudat în gura ei, de parcă nu-l mai folosise de foarte mult timp.
Nunta nu a mai continuat în ziua aceea. Invitații au plecat încet, unii jenați, alții bombănind despre „banii aruncați pe flori", muzicanții au strâns instrumentele în tăcere.
Dar Ioana nu s-a mai dus la altar.
Trei săptămâni mai târziu, într-un birou notarial din centrul Clujului, Ioana a semnat trei documente. Primul anula logodna și, odată cu ea, contractul prenupțial pe care Sebastian voia să-l impună — unul prin care, în caz de separare, ea ar fi rămas fără nimic din apartamentul pe care, de fapt, îl plătise tot ea din economiile proprii. Al doilea document deschidea un dosar de plângere penală împotriva mătușii Corina, pentru folosire de acte false și însușire de bunuri — cei nouăzeci de mii de euro cu dobândă, plus penalități, urmau să fie recuperați prin executare asupra apartamentului Corinei din Paris, pe care aceasta îl cumpărase chiar cu banii aceia.
Al treilea document era cel pentru care Ioana venise de fapt. Un contract de preluare prin care recupera, pe numele tatălui ei, cota lui din vechiul atelier de tâmplărie din Mediaș — firma pe care Emil Barbu o condusese toți acești ani și pe care, în fața dovezilor depuse la dosar, fusese obligat s-o retrocedeze parțial, cu o despăgubire de patruzeci și cinci de mii de euro pentru anii de profit nelegal obținut.
Vasile Vrabie, bărbos, dar bărbierit acum, cu haine noi cumpărate din primii bani recuperați, stătea lângă fiica lui și semna alături de ea, cu mâna încă nesigură, dar fermă.
Când notarul i-a întins ultima copie, Ioana a strâns-o în mapa pe care o ținea pe genunchi — o mapă simplă, de plastic, cumpărată de la un chioșc din colțul străzii — și s-a ridicat.
Telefonul ei a sunat chiar atunci. Sebastian. Al patrulea apel din ziua aia.
Nu a răspuns. L-a pus pe modul silențios și a pus telefonul în poșetă, lângă mapa cu actele atelierului.
— Hai, tată, a spus ea, ieșind în soarele de după-amiază al Clujului. Am de văzut un atelier în Mediaș.
