Radu a rămas cu telefonul apăsat pe POS-ul de la casă, repetând gestul de parcă aparatul ar fi fost surd.
— Cum adică nu merge? Bani nu sunt?
Vocea lui suna mai tare decât ar fi trebuit într-un Mega Image de cartier, sâmbătă la ora unsprezece dimineața.
Casiera, o fată de vreo douăzeci de ani, cu ecusonul strâmb prins de bluză, a repetat fără să ridice ochii de la ecran:
— Refuzată. Fondurile sunt insuficiente.
Pe bandă erau întinse cumpărăturile de weekend: o pulpă de porc, ardei, brânză telemea, o sticlă de detergent și — asta a observat-o Ioana abia acum — două sticle de Fetească Neagră, dintre care una nu era pentru masa lor de duminică, ci pentru „un client important" cu care Radu se vedea luni.
— Ioana, ai cardul tău la tine?
Ea stătea în spatele lui, cu poșeta pe umăr și rândul crescând deja cu doi pensionari și o femeie cu un copil în cărucior. Cineva din spate a oftat demonstrativ.
— Da, îl am.
Radu a întins mâna, așteptând cardul ca pe un lucru care i se cuvenea de la sine, ca și cum ar fi cerut o furculiță în plus la masă.
Ioana nu s-a mișcat.
— Nu. Cu cardul ăsta nu-ți mai plătesc cumpărăturile.
A rămas așa, cu geanta deschisă, degetele pe fermoar, fără să scoată nimic. Radu a clipit de două ori, de parcă femeia din fața lui ar fi vorbit brusc o limbă străină.
— Ce tot spui acolo?
— Exact ce ai auzit.
În spatele lor, femeia cu căruciorul și-a legănat copilul mai tare, prefăcându-se ocupată. Casiera fixa codul de bare al detergentului, ca și cum de acolo ar fi putut apărea o soluție.
Ioana și-a scos cardul abia după ce, fără o vorbă, a dat la o parte trei lucruri din coș: sticla de vin pentru „clientul important", un pachet de lame de ras suedeze de care nu avea nevoie chiar acum și o cutie de proteină pentru sală, la care se abonase acum două luni și mersese de trei ori.
A plătit restul — carnea, legumele, brânza, detergentul, vinul lor — 187 de lei. Radu a luat punga fără o vorbă. N-au scos niciun cuvânt până la mașină.
Abia în parcare, cu portiera deschisă și punga pe bancheta din spate, a întrebat, cu vocea coborâtă de data asta:
— De când ai cardul ăla separat?
— De trei săptămâni.
Nu era o minciună spontană, era un plan pus la punct. Cu trei săptămâni în urmă, într-o marți seară, Ioana stătuse la masa din bucătăria apartamentului lor din Titan, cu extrasul de cont deschis pe telefon, și numărase. Nu din curiozitate — din nevoie. Salariul ei de contabilă la o firmă de distribuție intra pe același cont din care plecau, lună de lună, abonamentul lui la sală, benzina pentru BMW-ul Seriei 3 cumpărat în leasing pe numele ei „pentru că avea scor de credit mai bun", cinele cu „parteneri de afaceri" și, o dată, un ceas Tissot de 2.400 de lei, cumpărat „de ziua lui, tot din banii lui, practic".
Radu lucra ca agent de vânzări la o firmă de utilaje agricole. Comisioanele lui veneau rar și, când veneau, ajungeau întâi la un joc de cărți cu doi foști colegi de facultate, apoi, ce mai rămânea, la un cont separat „de investiții" despre care Ioana nu văzuse niciodată vreun extras.
În seara aceea, cu ceaiul de mentă răcindu-se lângă tastatură, calculase: în doi ani, din venitul ei intraseră pe cheltuielile lui personale aproape 34.000 de lei. Nu chiria, nu întreținerea, nu mâncarea de bază — strict lucrurile lui: gadgeturi, băuturi, un city break la Salzburg fără ea, „că erau doar colegi de birou acolo".
Dimineața următoare s-a dus la bancă, a deschis un card separat pe salariul ei și a mutat acolo tot ce era al ei. Nu i-a spus nimic lui Radu. A așteptat momentul în care avea să fie evident — și l-a găsit chiar la casa de marcat.
În parcare, Radu s-a rezemat de mașină, cu brațele încrucișate.
— Deci asta a fost, la magazin? Un fel de spectacol?
— Nu. A fost prima oară când n-am mai avut de unde să scot bani pentru tine fără să mă gândesc de unde-i scot.
— Ioana, exagerezi. Suntem căsătoriți, la naiba, ce e al meu e al tău…
— Exact. Și ce e al meu?
Radu n-a răspuns. A privit spre parbrizul plin de praf, apoi spre punga cu sticla de vin pe care tocmai o plătise ea.
Acasă, seara, în timp ce el se uita la un meci cu sonorul dat mic, Ioana a deschis laptopul pe canapea, lângă el, fără să spună nimic. A intrat în aplicația băncii, a descărcat extrasul de cont pe ultimele douăsprezece luni și l-a printat la imprimanta din debara — cea pe care Radu o folosea doar pentru facturile de la utilaje.
Seara următoare, când el s-a întors de la birou, colile erau puse pe masa din bucătărie, lângă un pix și lângă o foaie goală. Radu le-a răsfoit, a văzut sumele încercuite cu roșu — abonamentul de sală neutilizat de trei luni, ceasul Tissot, weekendul din Austria — și a rămas mai mult decât de obicei fără o vorbă.
— Ce vrei să fac cu asta?
— Nimic. Le-am scos ca să nu mai fie o discuție despre „impresii". Sunt cifre.
Nu i-a cerut să plângă, nu i-a cerut scuze teatrale. I-a pus în față o singură foaie goală și i-a spus:
— De mâine, avem cont comun doar pentru chirie, întreținere și mâncare. Restul, fiecare din contul lui. Dacă vrei să cumperi un ceas, îl cumperi din banii tăi, când îi ai.
Radu a încercat să negocieze, a spus că „nu e nevoie de atâta birocrație între soț și soție", că suna a contract, nu a familie. Ioana i-a răspuns fără să ridice tonul, cu mâna pe teancul de extrase:
— Am avut cinci ani de familie fără cifre. Uite unde am ajuns: eu plătesc detergentul, tu îți plătești ceasul din banii mei. De-acum avem cifre.
Ziua următoare, Radu s-a dus singur la bancă și și-a deschis un cont pe numele lui, unde firma îi vira comisioanele. A durat trei săptămâni până a transferat prima dată, fără să i se ceară, jumătate din întreținerea lunii în contul comun.
Ioana nu i-a mulțumit exagerat și nu i-a reproșat nimic în plus. A pus extrasele vechi într-un dosar, l-a etichetat cu markerul „2024 — arhivă" și l-a băgat pe raftul de sus, lângă manualele de contabilitate. Nu l-a mai deschis. Dar l-a păstrat acolo, la vedere, ca pe o dovadă că, dacă va trebui vreodată din nou, știe exact cum se numără.
