Dana avea patruzeci și șase de ani și o farmacie pe strada Unirii, în Buzău, cu vitrina spartă de trei ani de ninsori și niciodată reparată cum trebuie. Avea și doi frați: Costel, mai mare cu cinci ani, șofer de TIR care ducea marfă până în Germania și înapoi, și Mirela, mai mică, învățătoare la o școală din Râmnicu Sărat.
Nu se certaseră niciodată pentru bani. S-au certat pentru un fotoliu.
Mama lor murise cu opt ani în urmă, iar în casa din Sat, unde crescuseră toți trei, rămăsese un fotoliu vechi, din piele maro, cu un arc care scârțâia când te așezai. Tatăl lor îl cumpărase din primul salariu de la uzina de utilaj greu. Costel zicea că e al lui, pentru că el a stat lângă tatăl bolnav în ultimele luni. Mirela zicea că ea l-a îngrijit pe tata de fapt, cu scutece și medicamente, în timp ce Costel era pe drumuri, prin Ungaria sau prin Austria. Dana n-a zis nimic atunci. A rămas tăcută la masa din bucătărie, cu o farfurie de sarmale în față, ascultând cum frații ei se acuzau unul pe altul de lucruri care nu mai aveau nicio importanță.
Fotoliul a rămas la Mirela. Costel n-a mai venit de sărbători trei ani la rând.
***
Dana ținea legătura cu amândoi separat, ca un fel de firmă de curierat sentimental. Suna la Mirela duminica, după prânz, când știa că are timp liber între corectat caiete. Suna la Costel târziu, când el oprea camionul pe undeva prin Cehia sau prin Polonia și mai avea semnal. Nu i-a spus niciodată unuia ce face celălalt. Se temea că, dacă îi pune față în față, ceva se va sparge definitiv, ca vitrina aia de la farmacie.
Într-o joi de octombrie, Costel a sunat-o pe la ora unsprezece seara. Vocea lui era stranie, mai joasă decât de obicei.
— Dana, am avut o durere în piept azi, pe autostradă, lângă Nürnberg. M-am oprit pe bandă de urgență o oră.
— Ai fost la doctor?
— Mâine merg. Poate-i de la cafea. Am băut cinci cafele azi.
A râs, dar râsul lui suna ca o ușă care nu se închide bine. Dana a stat cu telefonul la ureche mult după ce el a închis, uitându-se la frigiderul din bucătărie, la un magnet cu harta Deltei Dunării pe care-l cumpărase în vacanța din liceu, cu toți trei.
N-a sunat-o pe Mirela să-i spună. Și-a zis că are timp. Că mai vorbește cu ea duminică.
***
N-a mai fost duminică pentru Costel.
L-au găsit vineri dimineață, în cabina camionului, oprit într-o parcare de lângă Debrecen, în Ungaria. Inima. Medicul legist a spus că probabil a adormit și n-a mai apucat să simtă nimic.
Dana a primit telefonul de la poliția maghiară, tradus prin cineva de la firma de transport. A stat cu receptorul în mână un minut întreg, fără să înțeleagă de ce vocea aia calmă îi spune lucruri pe care creierul ei refuza să le lege între ele.
A sunat-o pe Mirela abia atunci. La ora șase dimineața. Mirela a răspuns adormită, crezând că e vreo urgență cu elevii.
— Costel a murit.
Tăcere. Apoi un sunet ca de sticlă spartă, nu la telefon, ci undeva în casa Mirelei, de parcă îi căzuse ceva din mână.
***
La înmormântare, la Sat, în curtea bisericii unde fusese botezat și Costel, și Mirela, și Dana, a fost frig, cu o burniță care nu se hotăra nici să se oprească, nici să se transforme în ploaie adevărată. Mirela a stat lângă sicriu cu o batistă în mână, umedă de la lacrimi și de la burniță deopotrivă. N-a spus nimic despre fotoliu. Dana a văzut-o cum se uita la coșciug și cum buzele ei formau cuvinte fără sunet — poate „iartă-mă", poate altceva, n-a întrebat-o niciodată.
După slujbă, la pomana de la casa mătușii, cele două surori au stat pe treptele din spate, lângă un câine vagabond care venea în fiecare an de Paști să ceară de mâncare de la vecini, și pe care copiii din sat îl botezaseră Grivei fără să știe dacă e chiar aceeași corcitură an de an.
— Nu i-am spus niciodată că regret cearta cu fotoliul, a zis Mirela, cu vocea răgușită.
— Nici eu nu i-am spus multe, a zis Dana.
Au tăcut amândouă, ascultând un cocoș care cânta undeva, deși era trecut de prânz.
***
Trei luni mai târziu, într-o dimineață de ianuarie cu geamurile aburite, Dana s-a dus la notariat, pe strada Independenței, cu un dosar galben sub braț. Avea în el actele farmaciei și o hotărâre pe care o luase după nopți întregi în care nu putuse dormi, ascultând cum bate ceasul din bucătărie.
A cerut notarului să întocmească o donație: jumătate din părțile sociale ale farmaciei către Mirela, pe hârtie, cu ștampilă, cu tot ce trebuie.
— De ce faci asta? a întrebat-o Mirela când i-a arătat actul, pe masa din bucătăria ei, lângă o vază cu crenguțe uscate de forsiție.
— Pentru că suntem doar noi două acum. Și pentru că nu vreau să aflu prea târziu că n-am împărțit cu tine nimic din ce am avut, cum n-am apucat să-i spun lui Costel nimic din ce simțeam.
Mirela a luat actul cu amândouă mâinile, ca pe ceva care ar putea să se rupă. Apoi a scos din bufet fotoliul acela vechi, din piele maro — îl adusese de la Sat cu o dubă închiriată, cu un an în urmă — și l-a pus în mijlocul bucătăriei, între ele.
— Stai tu în el, a zis. De Paști vii la mine, cu tot cu farmacie și cu tot ce mai ai de spus.
Dana s-a așezat. Arcul a scârțâit, la fel ca acum treizeci de ani, în casa părintească. Afară, pe strada Independenței, cineva claxona, iar un vecin scutura un covor de la balcon, lăsând praful să plutească în lumina rece de ianuarie.
