Când avea opt ani, învățătoarea i-a chemat părinții la școală nu din cauza notelor. A spus că băiatul are probabil o „tulburare de vorbire” și ar trebui trimis la o școală specială. Stătea atunci pe holul de la etaj, lângă ușa clasei, în mirosul de ceară de parchet, și număra crăpăturile din gresie: una, două, trei. La a opta a intrat mama. L-a luat de mână și i-a spus doar să-și ia ghiozdanul, că merg să mănânce înghețată.
Așa a început povestea băiatului care ani de zile abia reușea să scoată o propoziție întreagă, ca apoi să facă jumătate de țară să râdă, aproape fără să scoată vreun cuvânt.
Titi Constantinescu din Buftea n-a ajuns actor. N-a terminat nicio școală de teatru. A dat la Politehnica din București, secția de electrotehnică. Părinții au răsuflat ușurați: în sfârșit o meserie serioasă, cu picioarele pe pământ. Inginer. Fiindcă ce altceva ar putea face un băiat care se împiedică în propriul nume?
Problema a fost că, în anul trei, Titi a nimerit din întâmplare la trupa de teatru studențească. Colegii căutau pe cineva la lumini. A venit, a montat reflectoarele, a rămas mai mult decât trebuia fiindcă afară ploua și n-avea chef să meargă la stație. Și atunci l-a văzut pe un student mai mare făcând un moment de comedie fără să rostească niciun cuvânt. Sala a râs în hohote două minute încheiate, iar tipul de pe scenă doar ridica din sprâncene.
Titi stătea pe scaun cu un cablu în mână și a simțit ceva ciudat. Nu invidie. Mai degrabă ca și cum cineva ar fi deschis o fereastră într-o cameră înăbușitoare.
Peste câteva zile a întrebat dacă poate încerca și el.
Primul spectacol a fost un dezastru. Când a trebuit să spună prima replică, s-a blocat pe litera „p”. Stătea în lumina reflectorului, simțea sudoarea curgându-i pe spate, iar sala începuse să se agite. A durat poate cinci secunde. O eternitate. Apoi a făcut singurul lucru care i-a venit în minte, din disperare: a ridicat din umeri, a dat ochii peste cap și pur și simplu a ieșit din scenă mergând cu spatele. Sala a explodat de râs.
Atunci a înțeles că trupul lui vorbea mai bine decât gura.
După facultate, Titi a lucrat la o firmă de electricitate din Chitila. Verifica scheme de instalații, completa procese-verbale, iar seara mergea în București la ateliere de pantomimă și improvizație. Colegii de la muncă râdeau că inginerul se joacă de-a circul. El doar dădea din mână și trecea mai departe. Cum banii erau puțini, își mai făcea un ban în plus ca tehnician de lumini la un club mic de comedie din Rahova.
Într-o seară de noiembrie, moderatorul serii n-a mai apărut. I se făcuse rău în autobuz, avea febră, plecase la Urgențe. Organizatorul stătea în culise cu telefonul în mână și tot repeta: „păi ce fac acum, lumea așteaptă”. Titi fuma o țigară lângă fereastra întredeschisă, privea ploaia bătând în pervaz, și și-a auzit propria voce:
— Pot ieși eu. Dar fără text.
Organizatorul l-a privit ca pe un nebun. Dar n-avea de ales.
Titi și-a scos salopeta de lucru, a rămas în cămașă albă cu mânecile suflecate. A urcat pe scenă. Primul minut nu s-a întâmplat nimic: stătea, se uita în jur, ajusta microfonul, bea apă, clătina din cap. În sală au început primele chicoteli. Apoi s-a hotărât să desfacă un scaun pliant care stătea într-un colț. S-a luptat cu el patru minute: se deschidea, se închidea, i-a prins un deget, s-a răsturnat, s-a răsturnat și el odată cu scaunul. Lumea plângea de râs.
Când a coborât de pe scenă, organizatorul l-a apucat de braț:
— Rămâi. În fiecare vineri.
Ăsta a fost începutul.
Titi și-a inventat un personaj: domnul Costel — un bărbat cu un sacou prea scurt, cu o servietă și o pălărie, care merge la ghișee, la restaurante și la magazine să facă cel mai simplu lucru din lume. Să plătească o factură. Să cumpere un bilet. Să trimită o scrisoare. Și de fiecare dată se termină în dezastru. Aproape că nu vorbește deloc — uneori își dregea glasul, uneori repetă un singur cuvânt. Dar fiecare privire a lui, fiecare pas, fiecare grimasă spun o poveste întreagă.
Trei ani mai târziu, televiziunea publică i-a dat cincisprezece minute într-o emisiune de divertisment. L-au văzut atunci peste șase milioane de români. Imediat după, la firmă, colegii se uitau altfel la el. Șeful l-a întrebat dacă vrea să rămână doar cu spectacolele, cu normă întreagă.
Titi a demisionat în ianuarie. Iarna aceea fusese urâtă: ger, sare pe trotuare, întuneric fără sfârșit. Mama era îngrijorată că renunțase la o slujbă sigură pentru bufonerii. Tatăl a spus doar: „păi, o să vedem noi”.
Și apoi au venit anii de muncă. Emisiuni, reclame, turnee prin case de cultură de la Suceava până la Reșița, apariții la festivaluri. Domnul Costel a devenit cunoscut peste tot. Oamenii pe stradă veneau la el și îi spuneau: „faceți și dumneavoastră mutra aia”. Și o făcea. Fără niciun cuvânt.
Cel mai ciudat era că pe scenă bâlbâiala îi dispărea cu totul. Când devenea Costel, frica se ștergea. Ca și cum problema ar fi aparținut altui om, celui din Buftea care se temea să deschidă gura la tablă.
După ani de zile, l-au întrebat într-un interviu de ce domnul Costel vorbește atât de puțin. Titi stătea în fotoliu, își învârtea ochelarii în degete și a rămas mult timp fără să spună nimic. Prezentatoarea era gata să schimbe subiectul. Atunci a răspuns:
— Fiindcă vorbele câteodată încurcă lucrurile. Iar eu am vrut să mă înțeleagă toată lumea. Un copil din Brazilia, o bunică din Japonia, un tip din Ucraina. Toți.
Răspunsul ăsta a făcut înconjurul internetului.
Astăzi Titi Constantinescu are patruzeci și opt de ani. La activ are peste trei sute de spectacole pe an, două filme de cinema care au strâns numai în sălile din România aproape o sută douăzeci de milioane de lei, și un personaj pe care îl recunoaște orice copil: domnul Costel, cu sacoul maro și cravata roșie.
La Buftea, acolo unde a început totul, există o sală mică ce-i poartă numele, lângă casa de cultură. Are șaizeci de locuri. Din când în când vine să țină ateliere pentru copiii care „nu vorbesc fluent”.
Și acolo, la aceste ateliere, face un lucru despre care nu vorbește în interviuri.
Ia în mână un ceas deșteptător vechi. Îl întoarce. Îl pune în mijlocul scenei. Și le spune copiilor:
— Uitați-vă. Cât timp face tic-tac, nimeni nu vorbește. Și nimeni nu trebuie să vorbească. Acum o să vină la voi domnul Costel.
Și scoate din geantă o pălărie.
Copiii stau nemișcați. Se aude doar ticăitul ceasului. Și râsul care începe din primul rând.
