Am cerut-o pe fosta mea nevastă doar un lucru: să nu-mi taie apa caldă până termin de făcut duș.
Nu m-a ascultat, evident. Așa e Corina de nouă ani încoace — ori face totul cum vrea ea, ori nu face deloc. Stăteam în baia din apartamentul Marianei, cu șamponul în ochi, și auzeam cum cineva răsucește robinetul principal din hol. Apa a devenit rece în trei secunde. Am ieșit ud, cu prosopul înfășurat în grabă, și am dat nas în nas cu ea în hol.
Trebuie să înțelegeți ceva despre mine înainte să judecați ce urmează. Nu sunt un om rău. Sunt un om obosit. La cincizeci și doi de ani, cu o firmă de transport care s-a dus de râpă în 2019 și cu doi șoferi care mi-au furat camionul înainte să apuc să-l vând, ajungi să te agăți de orice mână întinsă. Iar mâna care s-a întins spre mine anul ăsta a fost a Georgetei.
Ne-am cunoscut la un chioșc de covrigi de lângă Gara de Nord din Ploiești, unde locuiam pe atunci într-o garsonieră închiriată. Ea vindea covrigi și eu cumpăram unul aproape în fiecare dimineață, mai mult ca să am cu cine vorbi zece minute. Are cincizeci și șapte de ani, e văduvă, poartă o geantă mov cu franjuri pe care o ține mereu lipită de piept ca pe un copil. Nu e o femeie rea. E doar o femeie singură, la fel ca mine.
Mariana, fiica mea, are nouăzeci și… nu, scuze, are nouăsprezece ani și studiază la Facultatea de Medicină din Cluj-Napoca. Corina i-a cumpărat un apartament de două camere pe strada Fabricii, ca să nu mai facă naveta cu trenul din Gherla în fiecare zi. Cinci sute optzeci de mii de lei a plătit, așa am aflat mai târziu de la Mariana însăși, care mi-a spus numărul cu o voce tremurată, ca și cum ar fi trebuit să se scuze pentru asta.
Eu n-am avut de unde să-i dau bani de apartament. Am dat, în schimb, ceva ce credeam eu că valorează la fel de mult: am venit, împreună cu Georgeta, „să-i punem casa la punct" cât timp ea era plecată la un stagiu de practică la Spitalul Județean, o săptămână întreagă.
Poate greșesc când spun „am venit". De fapt, am rămas. Mariana mi-a dat cheile ca să-i ud florile de pe balcon și să verific dacă vecinul de deasupra mai are ceva probleme cu țeava spartă din baie. I-am promis că plec când se întoarce ea. Dar apoi Georgeta a zis că e păcat să nu mai stăm o vreme, că oricum apartamentul stă gol jumătate din lună, că suntem familie până la urmă.
Nu neg că am mințit-o pe fiica mea. I-am spus că e „doar pentru câteva nopți", știind că nu era adevărat. Dar vă rog să înțelegeți motivul din spatele minciunii: Georgeta și cu mine stăteam la acel moment într-o chirie din Florești pe care n-o mai puteam plăti. Proprietarul ne dăduse termen până pe 1 septembrie să eliberăm. Aveam în total trei mii de lei economii și o rușine cât toate zilele să-i cer bani fiicei mele, pe care oricum n-o mai văzusem la fața locului decât de patru ori în ultimii doi ani.
Așa că da. Am zis „câteva nopți" și am despachetat valizele ca și cum urma să rămânem un an.
Lucrurile Georgetei erau peste tot până când s-a întors Corina. O haină ei roz, aproape fosforescentă, atârna lângă haina mea neagră în hol — o imagine care, recunosc acum, arăta ridicol de sfidătoare pentru cineva care tocmai intrase pe ușă cu umbrela udă. Miroseam a ceapă prăjită, pentru că Georgeta făcea niște chiftele cu ceapă multă, așa cum le plăceau amândurora, și mirosul acela se lipise de toată bucătăria cu mobilă nouă a Marianei.
I-am spus Corinei, chiar acolo în hol, cu o chiftea în mână: „Sunt tatăl ei. Am tot dreptul să stau aici." Am crezut sincer în fraza asta în momentul în care am rostit-o. Poate că nu era despre drept legal — știam bine că numele meu nu era pe niciun act — dar simțeam că, dacă am dat viață unui om, am și dreptul la un colț de canapea în viața lui. Așa gândeam eu atunci.
Corina n-a țipat. Asta m-a scos și mai tare din sărite decât dacă ar fi țipat. A intrat, și-a pus umbrela udă în colț, cu o grijă care mi s-a părut exagerată, ca și cum apartamentul ăsta ar fi fost un templu, nu o locuință obișnuită. Mi-a zis să-mi strâng lucrurile. Simplu, fără dramă. Ca și cum mi-ar fi spus să scot gunoiul.
M-am apărat cum am putut. I-am amintit de pensia alimentară — da, recunosc, am plătit-o rar, poate de trei ori în opt ani, și doar când executorul judecătoresc mă amenința cu poprirea salariului. I-am amintit de banii pentru aparatul dentar al Marianei — două mii de lei am trimis atunci, din opt mii necesari, și nu mi-a plăcut deloc când Corina mi-a spus exact suma, cifră cu cifră, de parcă ținea un registru contabil al eșecurilor mele de tată.
Poate că țin, de fapt. Poate că are dreptate să țină.
Georgeta a ieșit din bucătărie în halatul ei înflorat, cu o mănușă de bucătărie strânsă la piept. A întrebat-o pe Mariana — care ajunsese și ea acolo, palidă, cu ochii în pământ — de ce a lăsat pe altcineva să vină, de vreme ce credea că locuiesc singuri acolo. I-am zis Georgetei să se retragă în cameră. Ea a refuzat. A zis că vrea să audă, să învețe. N-am înțeles atunci de ce voia asta, dar acum cred că se temea că, dacă pleacă din încăpere, pleacă și din viața mea.
Corina a numărat până la trei. Am crezut că e o glumă.
Nu era.
Am încercat s-o îmbunez. I-am spus că afacerea mea de transport a picat, că partenerii m-au lăsat cu datorii, că e o femeie cu stare și n-o să sărăcească dacă mai stăm „o lună, două", cât mă pun pe picioare. Georgeta a venit lângă mine și a adăugat, cu o naturalețe care pe mine m-a uimit chiar și pe moment, că o să spele, o să șteargă praful, chiar o să plătească jumătate din întreținere — „dar facturile să le aducă tot Mariana, că eu nu mă pricep la aplicațiile alea de pe telefon, mi se blochează mereu."
A mai zis ceva despre draperii — că sunt prea închise la culoare pentru o fată tânără — și despre un cuptor cu microunde pe care „Vlad a promis că-l cumpără până la sfârșitul săptămânii". N-am promis așa ceva, dar în acel moment nu mai conta cine ce a promis.
Corina n-a mai răspuns nimic la partea cu microunde-ul. S-a uitat doar la mine, apoi la Georgeta, cu o liniște care m-a speriat mai tare decât orice țipăt.
A scos telefonul. A sunat pe cineva. Zece minute mai târziu, ușa s-a deschis fără sonerie — avea el o cheie de rezervă, aveam să aflu — și a intrat Costel, șoferul ei de atâția ani, un bărbat de un metru nouăzeci, cu umeri de fost jucător de rugby și o față care nu exprima absolut nimic.
Aici trebuie să recunosc ceva ce mi-e greu să scriu: în clipa aia, tot curajul meu s-a evaporat. Am zis „stați, stați, ne strângem singuri, fără mâini, nu era nevoie de nimeni" și am început să adun lucrurile Georgetei într-o geantă sport, în timp ce ea băga în grabă creme și flacoane, spunându-mi să nu mai pierd timpul cu cremele alea, să mergem repede.
Costel n-a atins pe nimeni. Doar a stat lângă ușă, cu spatele la perete, uitându-se la ceas din când în când. Corina i-a spus lui Costel că avem cincisprezece minute. Dacă întârziem, uită vizita asta. Dacă tergiversăm, Costel „grăbește puțin lucrurile".
Am ieșit din apartament cu punga de mâncare pe care apucasem s-o scot din frigider și cu o furie pe care n-o mai simțisem de mult — nu pe Corina, ci pe mine însumi, deși atunci nu voiam s-o recunosc. I-am zis, pe scări, cu vocea tremurând: „Puteai și tu mai omenește. Nu suntem străini." Nu mi-a răspuns.
Am rămas cu Georgeta două săptămâni la o cunoștință de-a ei din Florești, într-o cameră cu un pat și un dulap, până când ne-am găsit o garsonieră ieftină lângă Podul Grant, cu chirie de o mie două sute de lei pe lună — bani pe care abia îi scoteam din câteva curse ocazionale cu Dacia mea Logan din 2011.
Am sunat-o pe Mariana o singură dată după aceea, în octombrie. A răspuns, dar scurt. Mi-a spus că a schimbat yala apartamentului chiar în ziua aceea, cu Costel, care se pare că fusese mecanic auto înainte să devină șofer, și că mama ei i-a pus pe masă un rând nou de chei, spunându-i doar atât: „Ține. Yală nouă. Și să nu mai lași străini în casă. Chiar dacă au nasul tău și numele tău de familie."
N-am mai insistat. Ce era să insist?
Georgeta a mai stat cu mine până în ianuarie anul acesta. Într-o seară am observat că geanta ei mov cu franjuri, cea pe care o ținea mereu lipită de piept, nu mai era pe cuierul din hol. Nici crema aia specială pentru mâini, nici papucii ei de casă. Plecase în timp ce eu eram la un interviu pentru un post de curier, plătit cu bonuri de masă și un salariu care abia acoperea garsoniera.
Am înțeles, mai târziu, printr-o cunoștință comună, exact în ce moment a decis să plece: atunci când a realizat că nu mai există niciun apartament gratuit la orizont, niciun colț elegant unde să-și pună papucii și crema de mâini fără să plătească nimic pentru asta.
Acum locuiesc singur în garsoniera de lângă Podul Grant. Am o cutie de chibrituri de la restaurantul unde am mâncat ultima dată cu Mariana, acum trei ani, pe care o țin pe pervaz din motive pe care nici eu nu le înțeleg pe deplin. Uneori mă gândesc s-o sun. Îmi vine numărul ei pe ecran de fiecare dată când deschid telefonul, salvat sub „Mariana — fata mea", și de fiecare dată apăs altceva.
