Sunt notar public în Ploiești de nouăsprezece ani și am văzut destule căsnicii ajungând pe scaunele astea din biroul meu de pe strada Democrației, dar cazul cu apartamentul din Cartierul Mihai Bravu mi-a rămas în minte pentru altceva: pentru liniștea ei.
Se numea Corina Bărbulescu, avea treizeci și șase de ani, era graficiancă și lucra de acasă pentru o agenție din Cluj. Bărbatul ei, Radu, venise cu ea la a doua întâlnire — prima o ratase, motivând că are ședință la sediul firmei de asigurări unde e director de sucursală. Corina venise singură prima dată, cu un dosar de plastic albastru, genul ăla ieftin de la papetărie, ținut strâns lângă poșetă ca și cum ar fi fost un copil.
Mi-a povestit atunci, așteptând să-i pregătesc actele pentru o consultație, cum a cumpărat apartamentul în 2016, cu banii de pe vânzarea unei garsoniere moștenite de la bunica ei din Ploiești Vest, plus un credit pe care-l terminase de plătit cu doi ani înainte de nuntă. S-au căsătorit în 2020. Radu s-a mutat la ea. Și, mi-a spus fără patos, fără lacrimi, doar constatând un fapt: „De cinci ani îi spun casa noastră. Cred că am greșit."
La a doua întâlnire, cea la care a venit și el, am înțeles repede cum stă treaba. Radu era genul de om care vorbește tare într-un birou mic, convins că volumul e argument. A deschis discuția spunând că, după divorț, mama lui, doamna Georgeta, urma să se mute în apartament, „fiindcă tot rămâne loc". Corina n-a ridicat vocea o singură dată. A întrebat doar, cu tonul cu care întrebi un curier dacă a greșit adresa: „Rămâne loc unde, Radule? Eu unde mă mut?"
Radu i-a răspuns că ea, lucrând de acasă, poate să stea „oriunde", că el are firma la două stații de tramvai și sala de sport în colț, și că mama a fost de acord să-și dea apartamentul ei din Ploiești Nord chiriașilor, ca să nu stea gol. Mi-a explicat tot planul cu o mândrie de parcă prezenta un proiect de afaceri, nu o despărțire.
Aveam pe birou o cană de cafea rece, uitată de dimineață, și mi-aduc aminte că am băut din ea în timp ce ascultam, doar ca să am ceva de făcut cu mâinile în tăcerea aia grea de după fraza lui. Corina s-a uitat la mine, nu la el, și a zis: „Vedeți, domnule notar? Așa se face partajul, aparent."
Nu era treaba mea să intervin. I-am spus doar, așa cum spun tuturor: apartamentul e al ei, cumpărat înainte de căsătorie, nu intră în masa partajabilă, indiferent cine s-a mutat unde și cât timp a stat acolo. Radu a bătut din palme, aproape iritat, de parcă notarul ăsta bătrân nu înțelege realitatea vieții de cuplu modernă. „Dar unde-i corectitudinea? Am investit șapte ani din viața mea în relația asta."
Peste vreo trei săptămâni au mai venit o dată, de data asta cu doamna Georgeta. O femeie energică, cu geantă de piele și inele grele, care a intrat direct în subiect: vroia să știe dacă poate „aduce niște mobilă de-acasă, să vadă cum încape", înainte ca actele de divorț să fie măcar depuse. I-am spus că apartamentul e proprietatea Corinei și că orice mutare de mobilă acolo se face doar cu acordul ei. Doamna Georgeta s-a uitat la Corina ca la o funcționară obraznică. „Păi tu oricum pleci, ce te interesează ce aducem noi?"
Corina n-a ridicat glasul nici atunci. A scos din geantă un plic maro, gros, și l-a pus pe biroul meu. „Domnule notar, aș vrea să fac o donație a apartamentului. Către nepoata mea, Ilinca, are nouă ani, e fata surorii mele din Buzău. Vreau să rămână în familie, indiferent ce se întâmplă cu mine."
Radu a înțepenit. A întrebat dacă poate face asta „chiar acum, cât suntem încă căsătoriți". I-am explicat, pentru toți cei prezenți, că da — e bunul ei personal, dobândit înainte de căsătorie, poate dispune de el cum vrea, fără acordul soțului. Doamna Georgeta a încercat să obiecteze ceva despre „drepturi morale", cuvinte pe care le folosesc oamenii când nu au niciun drept legal de invocat.
Am pregătit actul de donație în zece zile. Corina a venit singură să-l semneze, într-o dimineață de marți din luna trecută, cu ploaie măruntă bătând în geamul biroului meu de la parter. A semnat fără să ezite, cu un pix pe care i l-am întins eu, unul obișnuit, de-al firmei, pentru că al ei rămăsese, mi-a spus zâmbind ușor, „în geanta pe care mi-a scotocit-o soacră-mea acum două zile, căutând, chipurile, o rețetă de-a ei".
I-am cerut copie după buletin pentru dosar. Mi-a întins-o și mi-a zis, fără să mă privească, uitându-se pe geam la ploaie: „Am plătit rata aia timp de nouă ani, domnule notar. Nu mai plătesc nimic altceva pentru nimeni."
Suma trecută în actul de evaluare pentru raportul fiscal era de o sută douăzeci și cinci de mii de euro. Divorțul, mi-a spus mai târziu prin telefon secretara ei, s-a pronunțat acum trei săptămâni la Judecătoria Ploiești, fără nicio pretenție a lui Radu asupra imobilului, pentru simplul motiv că nu mai exista niciun imobil de revendicat — actele de proprietate trecuseră deja pe numele unei fetițe de nouă ani din Buzău, care habar n-avea, probabil, că are un apartament în Cartierul Mihai Bravu.
Pe Radu l-am mai văzut o singură dată, vreo lună mai târziu, venind să ceară o copie legalizată după un act oarecare pentru dosarul lui de divorț. A întrebat, aproape în treacăt, dacă mai există vreo cale să conteste donația. I-am spus, așa cum aș fi spus oricui, că donația unui bun propriu, făcută înainte de finalizarea partajului, e perfect legală și nu poate fi anulată doar pentru că nu-i convine unui fost soț. A ieșit din birou fără să mai spună nimic, cu umerii lăsați, uitându-se la telefon ca și cum de-acolo ar fi putut ieși un răspuns diferit.
Corina nu s-a mai întors la mine după asta. Am aflat, tot de la secretara mea, care mai vorbește cu clienții pe holul de la parter, că s-a mutat cu chirie într-un apartament din zona Vest, mai mic, dar al ei, plătit din banii ei, fără nicio discuție despre cine are nevoie de câte camere. Cheia veche de la apartamentul din Mihai Bravu, mi-a spus secretara zâmbind, a lăsat-o pe măsuța din hol, sub un bilet scris de mână pentru administratorul de bloc: „Vă rog anunțați proprietarii noi — sora mea și fiica ei — că țevile de la baie trebuie schimbate până la iarnă."
