— Fiul a ales tabăra noastră de vară, nu casa în care se zbiară pentru fiecare notă, a spus fostul meu soț, cu bărbia ridicată, în fața judecătoarei.
Peste trei ore, am schimbat yala de la apartamentul din Ploiești.
Alexandru avea paisprezece ani și stătea în boxa martorilor cu palmele înfipte în buzunarele hanoracului nou. Microfonul îi amplifica vocea care încă i se spărgea din când în când.
— Vreau să stau cu tata. La el și cu Diana e altfel. Nu mă bate la cap nimeni cu mate.
Judecătoarea Constantinescu și-a ridicat ochelarii pe frunte și a lăsat liniștea să se așeze peste sală ca praful. Cristina stătea pe banca de lemn din spate, cu geanta pe genunchi. A strâns marginea mesei din fața ei atât de tare, încât unghiile i-au albit. Pixul i-a alunecat printre degete și s-a rostogolit pe gresia rece a Tribunalului Prahova.
— Alexandru, înțelegi că instanța stabilește domiciliul tău minor pe termen lung, nu pentru o vacanță? a întrebat judecătoarea, fără nicio urmă de căldură în glas.
— Da. Vreau cu tata.
Băiatul purta ghetele acelea de basket, model nou, cumpărate cu o zi înainte de proces. Costaseră aproape opt sute de lei. Până atunci, Mihai nu se interesase de mărimea la încălțăminte a fiului lui de peste șase luni.
Cristina s-a uitat spre fostul soț. Mihai stătea relaxat, cu un picior peste altul, ajustându-și manșeta cămășii bleumarin. Pe buze i se citea, discret, mulțumirea unui om care tocmai a câștigat un pariu.
— Onorată instanță, băiatul a făcut o alegere conștientă, a intervenit avocatul lui Mihai. Clientul meu poate oferi condiții decente și, mai ales, un climat lipsit de presiune.
— Ce presiune? s-a ridicat Cristina brusc de pe scaun. Eu cer doar să învețe! E în clasa a opta, are trei corigențe pe semestrul ăsta.
— Doamnă Cristina Popescu, păstrați liniștea, a tăiat-o judecătoarea. Cuvântul revine tatălui.
Mihai s-a ridicat, cu un oftat teatral, de om sătul de scandaluri.
— Fosta mea soție s-a fixat pe control. Nu-l lasă pe băiat să respire. Meditații, antrenamente, reproșuri non-stop. Pentru ea, Alexandru e un proiect. Lui îi trebuie o familie adevărată. Eu și Diana îi oferim libertate și înțelegere.
Cristina și-a înfipt unghiile în palme. Libertate. Acum șase luni, Mihai plecase la Diana, o fostă colegă de birou cu nouă ani mai tânără. O lăsase pe Cristina cu ratele la apartament și cu un adolescent care trântea ușile. Pensia alimentară venea cu chiu, cu vai — o mie două sute de lei, calculați doar din salariul de pe fluturaș. Dar de îndată ce Cristina cerea în instanță o sumă fixă de două mii opt sute de lei, Mihai a răspuns cu o cerere reconvențională: stabilirea domiciliului minorului la el. Dacă băiatul locuiește cu tatăl, pensia o plătește mama. Calculul era simplu ca bună ziua.
— Alexandru, înțelegi că tatăl tău vrea, de fapt, să scape de pensie? a spus Cristina tare, privindu-l pe fiul ei drept în ochi.
— Mamă, nu începe. Tata are dreptate. Tu ești veșnic nemulțumită. Diana e mișto. Aseară am jucat pe PlayStation până la unu noaptea. Ne-a comandat pizza cu de toate.
Judecătoarea a lovit cu ciocănelul de lemn.
— Instanța admite cererea. Domiciliul minorului se stabilește la tată.
Strânsul bagajelor a semănat cu o comedie proastă. Alexandru arunca hainele într-o geantă mare, în carouri, fără să le împăturească, doar le îndesa, mototolite. Cristina stătea în pragul camerei lui, cu brațele încrucișate. Mirosea a praf și a deodorant de adolescent.
— Manualul de algebră e pe birou, a spus ea, cu voce egală.
— Îl iau altă dată. Mâine e sâmbătă, a mormăit Alexandru, fără să se întoarcă.
Pe hol s-au auzit pași grei, bărbătești. Mihai a intrat fără să sune, cu cheile pe care nu le mai returnase după divorț. În urma lui a plutit Diana, cu un parfum dulce de vanilie care umpluse deja tot antreul. A privit dezgustată holul mic.
— Salut, Alex! Gata? a strigat Mihai. Taxiul ne așteaptă jos. Diana ți-a aranjat camera cum am vorbit.
— Da, tată, aproape gata. Nu găsesc încărcătorul de laptop, a răspuns băiatul din cameră.
Cristina i-a tăiat calea fostului soț.
— Mihai. Luni trebuie să predea proiectul la istorie. Am plătit meditatorul la chimie — patru sute cincizeci de lei, trei ore înainte. Miercuri, la ora șase.
Mihai a zâmbit strâmb, scoțându-și telefonul din buzunar și învârtindu-l între degete.
— Cristina, relaxează-te. Ce meditații? Puștiul abia se mută. Are nevoie de adaptare.
— Adaptare la ce? Să nu mai facă nimic? i s-a frânt vocea. Are alergie la citrice, pastilele sunt în dulăpiorul din baie. Se trezește la șapte fără un sfert pentru școală.
Diana a pocnit din limbă, aranjându-și șuvițele perfecte, și a privit-o pe Cristina cu o milă abia mascată.
— Cristina, dumneavoastră dramatizați. Alex e un băiat mare. O să ne înțelegem noi. Contează încrederea, nu regulile astea stricte.
Alexandru a ieșit din cameră, târând geanta grea după el, cu rucsacul cu console de jocuri pe umăr.
— Alex, a făcut Cristina un pas spre fiul ei. Dacă pleci acum, așa, doar ca să scapi de teme, nu mai există drum înapoi. Înțelegi?
Adolescentul a ridicat din umeri, fără să se uite la ea.
— Mamă, nu mă duc la pușcărie. Vin duminica la mâncare de-a ta, a chicotit de propria glumă.
Mihai l-a bătut zgomotos pe spate, aprobator.
— Hai, campionule. Ne așteaptă un burger.
Ușa s-a trântit. Yala a clămpănit. Cristina a rămas singură pe holul gol. S-a lăsat pe scăunelul de la pantofi. În liniște se auzea doar picurul robinetului neînchis bine din bucătărie. Și-a acoperit fața cu palmele. Nu-i venea să plângă. Înăuntru se instalase un gol ciudat, care zbârnâia surd.
În dimineața următoare, Cristina nu a sunat la niciun psiholog și nu a scris nicio scrisoare disperată. A luat metroul până în centru, la un birou notarial de pe Calea Victoriei, cu un dosar galben sub braț: contractul de credit ipotecar, extrasul de cont și copia sentinței civile pronunțate cu o zi înainte.
La ghișeu a scos telefonul cu aplicația băncii deschisă și a arătat funcționarei soldul: patruzeci și una de mii de lei, economisiți în doi ani, bănuț cu bănuț, din orele suplimentare de la firma de contabilitate unde lucra. Banii pe care îi pusese deoparte pentru meditații, pentru tabăra de vară la mare, pentru un laptop nou de liceu.
— Vreau să deschid un cont de economii pe numele meu, separat de contul comun, a spus ea. Și să transfer toată suma.
A doua oprire a fost la avocata ei, doamna Ionescu, căreia i-a lăsat pe birou dosarul cu sentința.
— Depuneți cerere pentru recalcularea pensiei alimentare, conform noii hotărâri. De acum plătesc eu pentru Alexandru, la domiciliul tatălui. Dar vreau clar în acte: contribuția mea acoperă strict cheltuielile obligatorii — școală, sănătate. Nu mai finanțez nimic în plus.
Apoi a sunat la firma de meditații de chimie și a anulat abonamentul plătit înainte, cerând banii înapoi pentru orele neconsumate. A făcut același lucru cu antrenamentele de înot de la bazinul de lângă bloc, unde Alexandru mersese de la opt ani.
Nu a mai plătit taberele de vară pe care le rezervase din ianuarie pentru amândoi, mamă și fiu, la Sinaia — o cabană cu terasă, cu vedere spre Bucegi, unde mergeau în fiecare an de Rusalii. A anulat rezervarea, a recuperat avansul și, cu banii aceia, și-a cumpărat un bilet doar pentru ea, la mare, la Vama Veche, unde nu mai fusese de zece ani.
Trei săptămâni mai târziu, Mihai a sunat-o, iritat, pe la nouă seara.
— Cristina, ce e cu banii de la meditații? Alex zice că nu mai are profesor la chimie. Are teză peste două săptămâni!
— Nu mai plătesc meditații la voi acasă, Mihai. Plătesc pensie, conform hotărârii, în contul stabilit de instanță. Restul e treaba ta și a Dianei. Voleiați libertatea — poftim, aveți-o completă.
— Dar el are nevoie…
— Alexandru are nevoie de un părinte care să se ocupe de el zi de zi, nu doar de burgeri și PlayStation. Ai vrut să-l ai la tine ca să scapi de pensie. L-ai avut. Acum ai și restul pachetului.
A închis telefonul și a pus geanta cu prosopul de plajă lângă ușă, pentru dimineață.
Alexandru a sunat-o abia în octombrie, într-o duminică, cu vocea subțiată de nesomn și de emoție.
— Mamă, am luat doi la teza de chimie. Tata zice că nu mai sunt bani de meditații. Diana zice că trebuie să mă descurc singur.
Cristina a strâns telefonul în palmă, dar nu s-a repezit să rezolve nimic pentru el.
— Alex, eu îți plătesc pensia, așa cum a stabilit judecătoarea. Meditațiile, dacă le vrei, le discuți cu tatăl tău — el a semnat pentru asta în fața instanței, când a spus că poate să-ți ofere condiții decente. Eu mi-am făcut partea.
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere lungă, apoi un oftat ca de om care abia acum înțelege prețul unei alegeri făcute la paisprezece ani, cu ghetele noi în picioare și cu gustul de pizza încă pe limbă.
