Larisa a tras pentru a treia oară sertarul comodei din hol. Polița RCA, bonurile de la benzinărie, cartea de service — toate stăteau într-un teanc ordonat. Talonul plastifiat al mașinii lipsea.
Mircea își lega șireturile de la ghete, așezat pe scăunelul de la intrare, lângă mirosul de cafea rămas de dimineață din bucătărie.
— L-am dat lui Bogdan, spuse el fără să ridice privirea. Are drum lung până la Sibiu.
— Ne-am înțeles că ia Duster-ul doar în weekend, să mute lucrurile surorii lui în Alba. I-am făcut procură notarială. De ce i-ai dat actele lui?
Mircea se ridică. Își îndreptă vesta aia de vânătoare cu buzunare peste tot, pe care o purta și vara.
— Larisa, iar începi de dimineață? Peste o lună are nuntă băiatul. Consideră-l cadou din partea amândurora.
Ea rămase încremenită cu hârtiile în mână.
— Ce cadou?
— De nuntă, făcu el, deschizând brațele ca și cum ar fi explicat ceva evident. Sunt singurul bărbat mai în vârstă din familie, trebuia să fac un gest frumos. Mi-a dat Ramona zor o săptămână întreagă că băiatul are nevoie de un start. Noi suntem oameni așezați, avem și Logan-ul ăla vechi. La ce ne mai trebuie două mașini? Iar lui îi trebuie ceva cu care să-și plimbe nevasta.
— Minunat.
Larisa puse polițele înapoi în sertar, fără o vorbă în plus. Nicio urmă de furie pe fața ei — doar privea.
— Deci i-ai dăruit nepotului meu mașina pe care am plătit-o eu în rate timp de cinci ani?
— De ce imediat "al tău"? Nepotul nostru, o corectă Mircea. Și de ce zici că ai plătit-o tu? Suntem o familie, avem buget comun. Eu am plătit întreținerea, am făcut piața. Cât timp tu îți plăteai ratele, eu ne-am hrănit.
— Hai la subiect, Mircea. Salariul meu e de trei ori mai mare decât al tău. Am plătit câte două mii cinci sute de lei în fiecare lună. Iar tu, din salariul tău, cumpărai cartofi și…
Făcu semn din cap spre colțul holului, unde stătea rezemată o lansetă de fibră de carbon, cumpărată cu o mie două sute de lei.
— …asta. Pentru că pescuitul e sfânt. Dar mașina, se pare, e a amândurora. Și poți dispune de ea ca un stăpân de moșie.
— Nu fi meschină! Sunt oamenii noștri! Ramona e singura mea soră. Dacă am promis, mă țin de cuvânt. Doar n-o să iei mașina înapoi de la propriul nepot?
— Problema mea, spuse scurt Larisa.
Își luă geanta de la birou și ieși pe scară. Din spate se auzea vocea lui Mircea, indignată, despre calculul femeiesc, dar ea deja chema liftul.
Primul drum a fost la notar. Revocarea procurii a durat vreo douăzeci de minute. Datele s-au dus în registru.
Apoi Larisa a mers la salonul ei de gresie și faianță de lux din Pitești, unde lucra ca manager. La recepție, colega ei Diana, o brunetă cu ochelari de vedere care mereu avea o vorbă de spirit gata, verifica facturile.
— Iar au întârziat cu livrarea, italienii? întrebă Diana, lăsând tableta jos.
— Italienii sunt niște sfinți pe lângă bărbatu-meu, spuse Larisa, pornind calculatorul de la tejghea. Mircea m-a bucurat de dimineață. Se pare că a dăruit Duster-ul meu lui Bogdan, de nuntă. I-a spus surorii lui că e cadou de la amândoi.
Diana se îneca cu apa minerală.
— Cum adică dăruit? Pe procura aia pe care i-ai dat-o de weekend?
— Exact. Mircea e convins că, dacă actele sunt deja la băiat, eu n-am unde să mă duc. Că mă jenez să fac scandal. Că doar suntem rude.
Larisa scoase din geantă un bon fiscal împăturit în patru.
— Ieri am plătit un set de anvelope de iarnă. Cu cuie. Mircea știa. Știa că voiam să schimb cauciucurile weekendul ăsta. Și tot i-a dat cheile.
— Și acum ce faci? întrebă colega, cu simpatie.
— Am fost deja la notar. Procura e nulă. Iar Bogdan urma să plece azi cu mașina la logodnica lui, să se fălească.
Pe la ora prânzului, telefonul Larisei vibra pe masă. Pe ecran apărea numele cumnatei. Ramona suna rar, de obicei doar când avea nevoie de ceva. Larisa răspunse.
— Larisa, bună! ciripi vesel Ramona. Sun să-ți mulțumesc pentru mașină. Bogdan e în al nouălea cer!
— Cu plăcere, Ramona, răspunse ea egal.
— Dar de fapt sun cu o rugăminte, tonul cumnatei se schimbase, devenise mai apăsat. Bogdan zice că sunt anvelope de vară pe ea. Iar la noi, spre Sibiu, deja sunt brumă noaptea. Ați putea, tu cu Mircea, să-i luați un set de iarnă băiatului. Că nu-i frumos — i-ați făcut cadou, dar nu poate merge în siguranță pe ea.
Larisa închise ochii, uimită de logica asta fără nicio umbră de îndoială.
— Ramona, înțeleg bine? Trebuie să-i cumpăr fiului tău anvelope de trei mii de lei, la o mașină pe care am plătit-o eu?
— Vai, a început iar! pufni Ramona în telefon. Doar sunteți o familie! Mircea are salariu mic, mi s-a plâns că tu controlezi toți banii. Ai putea să scoți din economiile tale. Doar e nepotul tău!
— Spune-i fratelui tău să-și rezolve singur problema cu anvelopele, replică Larisa scurt.
— Ce zgârcită ești! trânti Ramona. Mircea avea dreptate, cu tine nu se poate face nimic!
Legătura se întrerupse. Larisa puse telefonul deoparte. Diana, care auzise o parte din conversație, clătină din cap dezaprobator.
— Îi fabrică pe bandă, pe ăștia?
— Se pare că da, spuse Larisa, întorcându-se la facturi.
Restul zilei a trecut în treburi. Larisa lucra ca o mașinărie. De mult înțelesese un lucru simplu: Mircea nu-i privise niciodată contribuția în serios. Pentru el, salariul ei, efortul ei erau ceva de la sine înțeles. Aerul pe care-l respira cât se dădea drept capul familiei.
Deznodământul a venit cu zece minute înainte de ora opt seara. Ușa de sticlă a salonului s-a dat la o parte și Mircea a intrat cu pas grăbit. Era roșu la față, transpirat, furios.
— Larisa! aruncă el din prag. Unde-i chitanța de la anvelope? A sunat Bogdan, zice că-i frig. Mă duc să le iau de la depozit, i le trimit cu firma de curierat.
Larisa se ridică încet de la birou.
— Le-am returnat la vânzător, Mircea. Chiar azi la prânz. Banii mi-au și intrat în cont.
Mircea se opri în mijlocul standurilor de expoziție.
— Cum adică le-ai returnat? Băiatul să meargă pe cauciucuri tocite de vară?!
Chiar în clipa aceea, în buzunarul lui Mircea a sunat telefonul. L-a scos și a apăsat pe difuzor.
— Unchiule Mircea! din difuzor se auzea vuietul mașinilor și șuieratul vântului. Vocea lui Bogdan tremura. M-au oprit poliția rutieră, la o barieră de pe DN7!
— Calmează-te, Mircea se uită pieziș spre soția lui. Ți-au dat amendă? Trimit eu banii, nu-ți face griji.
— Ce amendă?! Îmi ridică mașina! O duc la depozitul poliției!
În fundal, cineva cerea insistent eliberarea autovehiculului.
— Au verificat în bază. Zic că procura e anulată! Le arăt talonul, iar ei râd de mine! Unchiule Mircea, spune-le tu! Doar tu ai dăruit-o!
Mircea albise. Se întoarse cu privirea rătăcită spre Larisa.
— Ai revocat procura? îngăimă el.
— Chiar de dimineață, confirmă ea. Imediat după discuția noastră despre bugetul familiei.
— Unchiule Mircea, ce fac?! striga Bogdan în telefon. Mă dau jos din mașină! A venit platforma!
Larisa se apropie de soțul ei.
— Dă-mi telefonul.
I l-a luat din mână.
— Bogdan, ascultă-mă bine, spuse ea rar, apăsat pe fiecare cuvânt. Ia-ți lucrurile personale din torpedou. Predă cheile agentului. Și du-te la stația de autobuz. Suntem oamenii noștri, o să înțelegi și tu cum e.
A închis apelul și a pus telefonul pe masă.
Aerul acela de superioritate binevoitoare dispăruse de pe fața lui Mircea.
— Ai lăsat băiatul pe autostradă! șuieră el. M-ai făcut de rușine în fața surorii mele!
— Iar tu cum ai îndrăznit să dăruiești o proprietate care nu-i a ta? Vocea Larisei rămânea egală. Ai băgat un leu în fiarul ăla? Ai schimbat vreodată uleiul din banii tăi? Banii tăi sunt lanseta ta de fibră și mândria ta în fața rudelor. Iar banii mei sunt "bugetul nostru comun".
— Nu mai stau cu tine sub același acoperiș după asta! aruncă Mircea ultimatumul lui preferat.
De obicei, după vorbele astea, Larisa ceda. Dar nu în seara asta.
— Nici nu trebuie, fu ea de acord. Mâine îmi iau liber, mă duc să scot mașina de la depozit. O parchez într-o parcare păzită. Iar tu, până mă întorc, îți strângi lucrurile. Lanseta aia de fibră să n-o uiți.
Mircea se răsuci pe călcâie și ieși repede din salon.
Diana fluieră ușor printre dinți.
— Dură treabă. Nu ți-e frică c-o să te blesteme toată rudenia?
— Să blesteme. Știi, azi dimineață am înțeles un lucru. Nu mă doare că a dat mașina. Mă doare că era absolut convins că pe mine poate să nu mă mai țină cont de nimic. Asta n-am de gând să i-o iert.
A doua zi seara, Larisa s-a întors acasă. În hol stăteau trei genți de voiaj, pline ochi. Mircea ședea pe un scăunel, îmbrăcat deja cu geaca de afară. Se vedea limpede că aștepta ca ea să înceapă să se scuze, să-l roage să rămână, să facă o scenă.
Larisa și-a scos pantofii fără o vorbă. A trecut pe lângă el spre bucătărie. Și-a turnat un pahar cu apă și l-a băut.
— Plec, anunță tare Mircea din hol.
— Am văzut, răspunse ea. Lasă cheile pe noptieră.
Mircea a mai stat un minut, răsuflând zgomotos. Apoi a apucat gențile, și-a luat husa cu lanseta și a ieșit pe palier.
Larisa a încuiat ușa după el. Fără regrete, fără gânduri lungi. Mâine trebuia să meargă după mașină, apoi la salon, să rezolve un nou transport de gresie italienească. Viața mergea mai departe, iar în ea nu mai era loc pentru cei obișnuiți să fie darnici pe cheltuiala altcuiva.
