Mă numesc Ioana Dumitrescu și m-am măritat cu un om care spăla scările unui bloc din Pitești doar ca să-i stric tatei petrecerea vieții.
Tata, Grigore Dumitrescu, are o fabrică de mobilă în Argeș și crede că o fiică e un rând într-un contract. De când am împlinit douăzeci și cinci de ani, îmi repeta același plan: să mă mărit cu Vlad, fiul omului lui de afaceri din Cluj, Nicu Bărbulescu, ca cele două firme să se unească și tata să intre, în fine, în consiliul de administrație pe care îl visa de un deceniu. Nu mă întrebase niciodată ce vreau. Eram o linie într-un bilanț.
În seara aceea de septembrie, cu trei săptămâni înainte de nunta pe care o aranjase fără mine, mă certasem cu el la telefon până mi-a căzut bateria. Am dormit prost, m-am trezit cu obrajii încă umflați de atâta plâns, și am ieșit din bloc fără cafea, fără geacă, doar cu furia aceea care-ți face pașii mai lungi decât de obicei. Lângă stația de tramvai, un bărbat strângea frunzele de pe trotuar, cu o ușoară șchiopătare și cu mișcări domoale, rare la oamenii din cartier, toți grăbiți, cu capul în pământ.
M-am oprit lângă el.
— Am nevoie de un soț. Te-ai căsători cu mine astăzi?
S-a oprit cu coada de mătură în mână.
— E o glumă?
— Deloc. Numește-o contract de afaceri.
I-am explicat în zece minute tot: tata, fabrica, Vlad Bărbulescu, nunta aranjată ca o fuziune. I-am propus o sumă — opt mii de lei, plătiți imediat după semnătura de la Starea Civilă — pentru ce i-am zis „contract de eliberare". El s-a uitat lung la mine, apoi a întins mâna.
— Mă chemă Ștefan. S-a făcut.
În aceeași zi ne-am dus la Starea Civilă din sectorul lui, fără rochie, fără buchet, doar noi doi și doi funcționari uluiți care semnau actele cu o expresie de „asta n-am mai văzut". Afară, pe treptele clădirii, Ștefan mi-a zâmbit:
— Bun, doamnă Dumitrescu-Pavel. Acum suntem în asta împreună.
N-am crezut nicio clipă că o să fie simplu. Am crezut doar că o să fie rapid — un gest, o semnătură, și tata avea să înțeleagă că nu mai poate decide pentru mine. N-am știut cât de departe avea să ducă lucrurile asta.
Tata a aflat în două zile, de la secretara lui, care avea o cumnată funcționară la Starea Civilă. M-a sunat de nouă ori într-o dimineață. La a zecea oară am răspuns.
— Ce-ai făcut, Ioana? Cu cine te-ai măritat? Cu un nimeni de pe stradă?
I-am spus adevărul, fără să mă ascund: că m-am măritat cu un om pe care nu-l cunoșteam cu o săptămână în urmă, ca să nu mă mai poată vinde unui Bărbulescu. A țipat, a trântit telefonul, și după o oră mi-a scris un singur mesaj: „Vin să vorbesc cu el. Diseară."
Ștefan locuia într-un apartament cu o cameră, la parter, pe o stradă din cartierul Trivale, cu rufele uscate pe un fir întins între două scaune și o fotografie înrămată pe noptieră, singura decorație din toată casa. Când tata a bătut la ușă, la ora șapte fix, cu paltonul lui gri de cașmir și cu fața aceea de om care a venit să pună lucrurile la punct, m-am lipit de perete, pregătită de scandal.
Ștefan a deschis ușa. Tata s-a uitat la el — la șchiopătarea lui, la fața lui — și n-a mai zis nimic. A rămas încremenit pe prag. Apoi, în fața mea și a vecinei de pe palier, care tocmai scotea gunoiul, genunchii i-au cedat. Tata, Grigore Dumitrescu, omul care nu îngenunchease niciodată în fața nimănui, s-a prăbușit pe linoleumul de pe hol, cu obrajii uzi, și a scos un singur nume, răgușit:
— Mircea.
Nu era numele lui Ștefan. Era alt nume. Numele fiului pe care tata îl crezuse mort de nouă ani, într-un accident pe șantierul fabricii din Argeș — un accident pe care-l plătise să fie mușamalizat, pentru că muncitorul vinovat era chiar unul dintre managerii lui, nepotul unui prieten important. Băiatul care căzuse de pe un etaj trei fusese dus la spital sub alt nume, pentru ca ancheta să nu ajungă la fabrică. Ștefan — Mircea — supraviețuise, dar cu piciorul distrus și cu memoria ciuntită timp de luni. Când, în final, își amintise cine era și unde locuia familia lui, tata îl declarase deja mort în toate hârtiile, ca să scape de proces, și reconstruise povestea așa cum îi convenea.
Mircea nu voise să se mai întoarcă. Alesese alt nume, altă viață, o mătură și o cameră cu chirie, pentru că nu putea să mai pună piciorul în casa aceea.
Eu stăteam în hol și mă uitam la tatăl meu, prăbușit pe gresie, și la bărbatul cu care mă căsătorisem cu o săptămână în urmă fără să-i cunosc numele adevărat. Nu era catastrofa pe care o anticipasem. Era mai mare.
Au urmat două săptămâni în care tata a venit zilnic, cu avocatul familiei, cu dosare, cu oferte de bani — case, acțiuni la fabrică, orice, numai să-l aducă pe Mircea înapoi sub numele lui, în familia lui, ca să se simtă el absolvit. Mircea nu voia nimic din toate astea. Nu voia casa din Argeș, nu voia procente din fabrică, nu voia nici scuzele îngenuncheate de pe hol repetate la nesfârșit.
Ce-a cerut Mircea, într-o seară, în fața mea și a tatei, la masa din bucătăria lui mică, a fost altceva: să fie trecut în acte, legal, cu identitatea lui adevărată — certificat de naștere reconstituit, carte de identitate pe numele Mircea Dumitrescu — și apoi, singurul lucru pentru care tata era de fapt vinovat în fața legii: dosarul medical falsificat de acum nouă ani, cel care-l declarase „necunoscut, fără filiație", să fie depus la Parchet, cu numele lui adevărat pe el, ca plângere oficială împotriva managerului care-l împinsese de pe etaj și a celor care mușamalizaseră cazul.
Tata a încercat să negocieze. Mircea a pus pe masă un singur document: copia dosarului medical din 2017, pe care-l ținuse ascuns nouă ani într-un plic galben, în sertarul de sub patul lui cu o cameră, fix lucrul la care tata nu se gândise niciodată că fiul lui „mort" îl păstrase.
— Nu vreau banii tăi, tată, i-a spus Mircea, folosind cuvântul ăsta pentru prima oară de nouă ani încoace. Vreau ca tipul care m-a împins să plătească, și vreau numele meu înapoi. Restul e al tău, poți să-l ții.
Tata a semnat plângerea chiar în seara aceea, pe masa din bucătărie, cu un pix pe care Mircea i l-a întins. Managerul responsabil, Sorin Albu, avea să fie chemat la audieri în săptămâna următoare — numele lui apărea deja de două ori în dosarul galben.
Eu și Mircea am rămas căsătoriți. N-a mai fost nevoie de niciun contract de opt mii de lei — i-am rupt chitanța chiar atunci, în fața lui, și am pus în locul ei o singură hârtie nouă: cererea pentru certificatul lui de naștere, cu numele adevărat scris de mâna mea, pentru că a lui tremura prea tare să scrie clar.
