Ileana Bădescu avea șaizeci și trei de ani și o pensie de o mie două sute de lei, iar în fiecare dimineață, la ora șapte fix, punea pe pervazul de la bucătărie o farfurioară cu lapte. Nu pentru pisica vecinilor. Pentru un șarpe.
Locuia singură, la marginea comunei Berevoești, într-o casă cu grădină mare, moștenită de la părinți, undeva unde curtea se termina direct în lanul de porumb al lui Nea Costică. Șarpe orb, mic, cenușiu, îl găsise cu doi ani în urmă lângă fântână, aproape mort, ciupit probabil de un uliu. Îl luase în palme, îl dusese în casă, îl hrănise cu lapte cald picurat dintr-o lingură. Îi zicea Miloș, fără motiv anume — așa îi venise pe limbă.
Fiul ei, Sorin, avea treizeci și opt de ani, un service auto pe care Ileana i-l pusese pe numele lui cu paisprezece ani în urmă, când el abia se însurase cu Diana. „Ca să ai de unde porni, mamă nu mai are nevoie", îi spusese atunci, semnând actele la notarul din Câmpulung. Nu mai trecuse pe la ea de opt luni. Diana îi trimitea din când în când câte un mesaj cu o poză a nepoților, dar fără adresă de retur, fără un „vino la noi".
În seara aceea de septembrie, cu geamul bucătăriei aburit de fiertura de gutui de pe aragaz, Ileana torna ultimul strop de lapte din carton direct în farfurioară, pentru că a doua zi trebuia să meargă la piața din Câmpulung să cumpere altul, iar pensia oricum nu-i ajungea până la capătul lunii. Se opri cu cartonul gol în mână și se gândi la vecina ei, Puica lui Nea Costică, care-i spusese odată, peste gard, trăgând dintr-o țigară: „Ileano, tu porți în palmă un șarpe orb și te temi de un notar? Du-te și citește ce-ai semnat. Hârtia nu mușcă."
Vorbele astea îi rămăseseră în minte de-atunci, ca o piatră mică pusă la păstrare. Le scoase la iveală abia acum, spălând vasele la lumina becului de la bucătărie, cu Miloș încolăcit sub soba de teracotă, mulțumit de ultima picătură de lapte.
A doua zi de dimineață, în timp ce spăla vasele, sună telefonul fix, cel pe care nimeni nu-l mai folosea de ani de zile în afară de Casa de Pensii și de Sorin, o dată pe lună, de ziua ei. Nu era ziua ei.
— Mamă, trebuie să vorbim, spuse Sorin, fără bună dimineața. Diana vrea să deschidem încă un service, în Pitești. Am nevoie de garanție pe actele de la mine, dar avocatul zice că merge mai repede dacă pui și tu casa, ca și codebitor.
Ileana se așeză pe scaunul din bucătărie, cu telefonul lipit de ureche, și privi pe fereastră spre curtea în care Miloș se încolăcise la soare lângă un tufiș de trandafiri sălbatici.
— Casa e tot ce am, Sorine.
— Știu, mamă, dar dacă nu iese afacerea asta, riscăm să pierdem și service-ul de-acum. Diana zice că e ultima șansă.
Ea nu răspunse imediat. Se gândi la cei paisprezece ani de când semnase actul la notar, la cele opt luni de tăcere, la nepoții pe care nu-i mai văzuse decât în poze trimise fără nicio vorbă alăturată.
— Am nevoie de timp să mă gândesc, spuse ea și închise, fără să aștepte răspunsul.
Peste trei zile, Sorin apăru la poartă, cu Diana în mașină, motorul lăsat pornit, ca și cum n-ar fi vrut să rămână mai mult decât era nevoie. Aduseseră o mapă cu acte, un pix, și o cutie de bomboane, ca și cum ar fi venit în vizită de sărbători.
— Am adus tot ce trebuie, spuse Sorin, punând mapa pe masa din bucătărie. Trebuie doar semnătura ta aici și aici.
Ileana deschise mapa. Nu era vorba doar despre o garanție. Actul cerea ca ea să cedeze casa drept ipotecă integrală pentru un credit de o sută douăzeci de mii de lei, pe numele Dianei, cu Sorin girant. Dacă afacerea din Pitești cădea, casa intra direct în execuție silită.
— Sorine, aici scrie că rămân fără casă dacă nu merge treaba.
— Nu se va întâmpla asta, mamă. Avocatul a zis că e formalitate.
— Formalitatea aia mă lasă în stradă dacă tu și Diana faceți o greșeală de calcul.
Diana, care rămăsese lângă mașină, se apropie și intră în bucătărie fără să bată. Avea în mână telefonul, cu poza celui mic deschisă pe ecran, ca și cum ar fi vrut s-o arate cuiva înainte să înceapă cearta.
— Doamnă Ileana, cu tot respectul, casa asta oricum va fi a lui Sorin într-o zi. Ce diferență face dacă semnați acum sau peste zece ani?
Ileana o privi lung pe noră, apoi coborî ochii spre farfurioara de pe pervaz, unde încă mai erau câteva picături de lapte uscat.
— Diferența, draga mea, e că peste zece ani aș fi murit în casa mea. Acum vreți să mor cu ea luată de bancă.
Sorin se enervă, spuse ceva despre ingratitudine, despre cât a muncit el la service, despre cum mama lui „complică lucrurile simple". Diana închise telefonul cu poza copilului și-l puse în buzunar, apoi adăugă că, dacă Ileana nu semnează, „poate ar trebui să se gândească cine o să aibă grijă de ea la bătrânețe". Cuvintele astea rămaseră suspendate în bucătărie mai mult decât ar fi trebuit.
Ileana nu răspunse pe loc. Închise mapa, o împinse ușor spre marginea mesei și spuse doar:
— Vă rog să plecați. Am nevoie de liniște.
Plecară fără să mai spună nimic, iar mașina lor ridică praf pe drumul de țară, exact pe lângă tufa de trandafiri unde Miloș tocmai își schimba pielea, lăsând în urmă o cămașă subțire, transparentă, prinsă între spini.
În seara aceea, Ileana scoase din cutia de tablă de pe dulap cei trei sute de lei puși deoparte lună de lună din pensie, bani strânși ca să-și repare acoperișul dacă vine iarna. Îi numără de două ori pe fața de masă, apoi îi puse înapoi în cutie și-și luă geanta veche de rafie, hotărâtă să meargă la Câmpulung, la biroul notarial unde semnase, cu paisprezece ani în urmă, actul prin care îi dăduse lui Sorin service-ul.
A doua zi, luă autobuzul de ora opt, cu buletinul, cartea de imobil și copia contractului vechi, contract cu numărul 4471, îndesate în geantă. La notariat, îi explică tot situația unui bărbat tânăr, notarul Cristian Dobre, care ascultă fără s-o întrerupă, notând din când în când pe un carnet.
— Doamnă Bădescu, spuse el la final, contractul de donație pe care l-ați semnat pentru service conținea o clauză de întreținere, ați observat? Clauza patru.
Ileana clătină din cap. Nu-și amintea nicio clauză patru — semnase atunci fără să citească fiecare rând, grăbită să-și ajute fiul.
Notarul întoarse dosarul spre ea și-i arătă paragraful: donatorul, adică Ileana, avea dreptul să revoce donația dacă donatarul, Sorin, „nu asigura sprijin material și moral corespunzător vârstei și nevoilor donatoarei". O clauză standard, pusă atunci de notarul care oficiase actul, dar validă.
— Opt luni fără vizită, fără telefon în afară de solicitări financiare, plus presiune să cedați și locuința — asta poate constitui motiv de revocare, dacă doriți să mergem pe calea asta. Nu recuperați automat service-ul, dar puteți deschide o acțiune, iar în paralel puteți refuza categoric orice ipotecă pe casă. Casa e a dumneavoastră, curat, fără sarcini. Nimeni nu vă poate obliga.
Ileana ascultă, cu geanta de rafie strânsă în poală. Se gândi la nepoți, la pozele acelea trimise fără nicio vorbă, și înțelese că, dacă mergea până la capăt cu revocarea, riscul era să nu-i mai vadă niciodată, nici măcar în fotografie.
— Vreau să depun cererea de revocare, spuse ea, cu vocea puțin răgușită. Și vreau un act notarial prin care interzic orice folosire a casei ca garanție, sub semnătura mea, fără posibilitate de revenire.
Cristian Dobre întocmi actele chiar în acea zi. Costul, împreună cu taxele, se ridică la trei sute cincizeci de lei — exact cât avea Ileana în cutia de tablă, plus banii de drum. Plăti tot, fără să-i mai rămână nimic pentru acoperiș.
Sorin află de la un prieten comun, tot mecanic la un service din Câmpulung, care văzuse numele mamei sale în registrul notariatului. Veni acasă la Ileana într-o duminică, singur de data asta, fără Diana și fără mapa cu acte.
O găsi în curte, lângă tufa de trandafiri, cu o găleată de apă, udând pământul uscat. Miloș se ascunsese sub o piatră, doar coada i se vedea, subțire, dispărând în întuneric.
— Ce-ai făcut, mamă? Ai depus cerere să-mi iei service-ul?
— Nu ți l-am dat ca să-l pierd, Sorine. Ți l-am dat ca să-l ai. Dar condiția din contract era să ai grijă de mine. Nu de casă, nu de ipotecă. De mine.
— Nu te-am abandonat, doar am avut treabă…
— Opt luni, Sorine. Opt luni fără o vorbă, până când ați avut nevoie de casa mea drept garanție la o bancă.
El tăcu, iar în curte rămase doar sunetul apei curgând din găleată pe pământ.
— Nu vreau service-ul înapoi, spuse ea, punând găleata jos. Notarul mi-a spus că pot cere revocarea, dar am ales altceva. Am semnat azi un act separat: casa asta rămâne curată, fără nicio ipotecă, atâta timp cât trăiesc. După ce mor, o moștenești oricum, cu tot ce am. Dar cât sunt în viață, nu mai semnez nimic sub presiune, nici pentru tine, nici pentru Diana. Și dacă asta înseamnă că nu-mi mai aduci copiii nici în poze, tot am ales bine.
— Și dacă avem nevoie de bani, mamă?
— Atunci găsiți altă soluție. Eu nu mai sunt garanție pentru nimic.
Sorin plecă fără să mai spună mare lucru, iar mașina lui rămase multă vreme oprită la poartă înainte să pornească pe drumul spre sat, ca și cum ar fi cântărit ceva ce nu reușea să pună în cuvinte.
Peste o săptămână, Ileana se duse din nou la Câmpulung, ridică actul final de la notariat. Pe drumul de întoarcere, se opri la un magazin mic și cumpără două cartoane de lapte, deși unul singur i-ar fi ajuns pentru o săptămână întreagă.
Acasă, turnă lapte proaspăt în farfurioara de pe pervaz. Miloș ieși de sub soba de teracotă, alunecând pe podeaua rece, și-și lipi capul de marginea farfurioarei. Ileana rămase lângă geam, cu cartonul gol în mână, și privi cum șarpele bea, apoi întinse mâna și închise geamul, ca să nu intre răcoarea serii.
