Mi-a luat exact șapte zile să înțeleg că cei nouă lei pe care i-am dat pentru un kilogram de castraveți "de la țară" au fost, de fapt, taxa mea de intrare într-o poveste pe care n-aș fi vrut să o trăiesc.
Mă numesc Elena Drăgulescu, am șaizeci și trei de ani, stau singură într-un apartament la bloc, pe strada Mihai Bravu, și de vreo doi ani mi-am făcut un obicei: sâmbăta dimineață, înainte de ora opt, mă duc la piața centrală din Ploiești, la aceeași tarabă, la același om, un bărbat trecut de cincizeci de ani, cu șapcă și cu laba mâinii crăpată, care îmi spune mereu "doamnă Elena, astea sunt de la mine din grădină, nu de la fermă, să știți."
Sâmbăta trecută am luat de la el un kilogram de castraveți, nouă lei kilogramul, i-am pus în frigider într-o pungă de plastic, așa cum fac de fiecare dată, și apoi n-am mai avut treabă cu ei pentru că săptămâna a fost grea — am avut control la cardiolog, am stat la coadă trei ore la Policlinica Vederii pentru niște analize, și pur și simplu castraveții au rămas acolo, în frigider, neatinși.
Azi dimineață am deschis punga să-i scot pentru o salată și un val greu, acru, m-a izbit în nas înainte să-mi dau seama ce se petrece. Am lăsat punga pe blat și am făcut doi pași în spate, cu mâna la gură. Castraveții erau moi, aproape topiți pe o parte, și de pe coajă li se scurgea un lichid alb, lăptos, vâscos, care se lipise de plastic. Am luat unul cu o furculiță, l-am ținut la lumină, lângă bec, și mi s-a strâns stomacul de la mirosul ăla — ceva între amoniac și lapte stricat.
Am stat vreo zece minute pe scaunul din bucătărie, cu punga pe masă, răsucind furculița între degete fără să mă îndur să mai înfig, și mă gândeam: cum, Doamne, cum niște castraveți "de la grădină", "fără chimicale", cum le-a zis omul cu șapca, pot să facă asta în șapte zile? Eu am luat castraveți și anul trecut, și acum doi ani, de la aceeași tarabă, i-am ținut și o săptămână, și nu s-a întâmplat niciodată așa ceva. Mirosul ăsta nu e de legumă stricată normal — e altceva.
Am sunat-o pe vecina mea, Mioara, care a lucrat treizeci de ani la un laborator sanitar-veterinar înainte să se pensioneze, și i-am descris ce am văzut. A rămas o clipă pe fir, apoi m-a întrebat: "lichidul era pe toată coaja sau doar în anumite puncte, ca niște pete?" I-am zis că era mai concentrat spre capete, unde probabil fuseseră tăiate codițele. Mioara mi-a spus că aia poate fi o reacție la un tratament post-recoltă cu o substanță pentru prelungirea prospețimii, folosită incorect sau în concentrație prea mare, și că în combinație cu umiditatea din frigider, lichidul ăla alb e mai probabil o degradare accelerată a țesutului vegetal din cauza chimicalului decât o simplă mucegăire naturală. "Nu-ți dau o certitudine fără analize de laborator, Eleno, dar ce descrii tu nu e normal pentru un castravete ținut o săptămână la frigider."
M-am dus direct la piață, cu punga într-o sacoșă, decisă să vorbesc cu omul. L-am găsit la aceeași tarabă, cu alți castraveți puși frumos, în lădițe, și i-am arătat punga. S-a schimbat la față, a zis că "poate au stat lângă altceva în frigider, poate ați pus roșii lângă ei, roșiile fac etilenă, se grăbesc la putrezit." I-am zis că nu, că au fost singuri în pungă, pe raftul de jos. A început să dea din mâini, să zică că el nu stropește nimic, că e de la el din grădină, din Bărcănești, și că poate am avut eu frigiderul stricat.
N-am vrut să fac scandal în piață, cu lumea în jur, dar nici n-am plecat așa. I-am zis că o să duc punga la Direcția de Sănătate Publică Prahova și că, dacă se confirmă vreun chimical nepermis, nu mă opresc la o reclamație verbală. A bâjbâit ceva despre "furnizor", a zis că el ia o parte din marfă și de la un angrosist din zonă, nu totul e din grădina lui, dar că "nu are de unde să știe ce pun ei pe-acolo."
Am plecat acasă, am pus punga cu castraveții într-un sac dublu, bine legat, la congelator, ca probă, și am stat să mă gândesc. Nu era vorba de nouă lei pierduți. Era vorba de faptul că omul ăla îmi vinde de doi ani "legume de la bunica", cu poveste și cu zâmbet, și eu l-am crezut, și poate am dat de mâncat la fel și vecinilor mei, pentru că de multe ori îi dădeam și Mioarei din ce cumpăram, "să guste și ea, sunt bune, de la țară."
Luni dimineață m-am dus cu punga congelată, bine izolată, direct la sediul Direcției de Sănătate Publică din Ploiești, pe bulevardul Republicii. Am completat o reclamație scrisă, am lăsat proba, am dat numele tarabei și poziția ei exactă în piață, numărul trei de la intrarea din strada Văleni. Funcționara, o doamnă tânără, mi-a zis că o să trimită o echipă de control și că, dacă se confirmă folosirea unei substanțe neautorizate pentru legume proaspete, taraba poate fi sancționată cu amendă și, în cazuri repetate, cu suspendarea autorizației de comercializare.
Nu m-am dus acasă să mă liniștesc așa. Am scos din portofel chitanța de la piață — da, cerusem bon fiscal de atunci de câteva luni, de când administrația pieței a introdus obligativitatea asta pentru comercianți — și am făcut o copie la un centru de copiere de pe strada Gheorghe Doja. Chitanța avea numărul tarabei și data. Am anexat-o la dosarul de reclamație.
Peste nouă zile, m-a sunat Mioara, agitată: a trecut prin piață și omul cu castraveții nu mai era la taraba lui. În locul lui, alt vânzător, cu legume aduse din altă parte. A întrebat-o o vecină de-a ei, care vinde brânză la taraba de alături, și aceea i-a zis că omul a fost amendat cu o sumă destul de mare, undeva spre două mii cinci sute de lei, pentru că la control s-a descoperit că aducea o parte din marfă de la un angrosist care folosea un tratament chimic neautorizat pentru întârzierea alterării legumelor, și că administrația pieței i-a retras dreptul de a mai vinde acolo pentru șase luni.
N-am simțit vreo bucurie răutăcioasă din asta. Am simțit, mai degrabă, o liniște. M-am dus totuși la piață în sâmbăta următoare, am trecut prin fața tarabei goale, numărul trei, și mi-am continuat drumul spre o altă tarabă, de la o femeie pe care o cunosc de ani buni, care își aduce roșiile și castraveții chiar din curtea ei, din Brazi, și care mi-a arătat de la bun început, cu telefonul, poze cu grădina. Am luat un kilogram, am plătit, am luat și bonul, și am pus punga în frigider acasă, separată, ca să văd cum se comportă în zile.
A stat șase zile. Niciun miros. Nicio pată. Doar un castravete normal, care în a șasea zi a început pur și simplu să se înmoaie, așa cum e firesc.
