Hotel de Flori, Masa 14
Clinchetul paharelor de cristal se auzea stins sub lumina caldă a candelabrelor. La restaurantul "Trandafirul de Argint" din centrul Clujului, Valeria Petran ridica paharul de șampanie și râdea, iar diamantul de pe mâna ei stângă prindea lumina. Seara trebuia să sărbătorească logodna ei cu Cezar Moraru și fuziunea a două lumi care nu discutau niciodată în public despre afacerile lor adevărate. Dar un bilet scris pe dosul unei bonuri fiscale avea să dea pe față un plan de asasinat.
Sala restaurantului strălucea sub candelabre de Murano, genul de local unde rezervările se transmiteau din generație în generație, nu se făceau la telefon. În acea seară, aproape tot restaurantul fusese rezervat pentru un singur grup. Doar câțiva clienți select mai rămăseseră, serviți discret de ospătari aleși cu grijă.
Cezar Moraru avea 36 de ani și conducea, de un deceniu, cea mai influentă rețea din nordul Transilvaniei — oficial, firme de transport și dezvoltări imobiliare; neoficial, mult mai mult. Purta un costum gri-antracit, croit perfect pe umerii lați. Ochii lui cântăreau fiecare gest din sală, fără să trădeze nimic.
În fața lui, Valeria Petran, fiica lui Horațiu Petran, proprietarul celui mai mare terminal logistic din Constanța. Căsătoria lor urma să lege două puteri: banii limpezi ai familiei Petran și influența obscură a lui Cezar. Ea purta o rochie verde-smarald și un inel cu un diamant de cinci carate.
— Ești tăcut în seara asta, zise Valeria, mișcându-și degetele pe marginea paharului. Te gândești la nuntă?
— Mă bucur de priveliște, răspunse Cezar, cu un surâs care nu-i ajungea până la ochi. Știi cât de puțin îmi place să ies din Cluj. Pentru tine, o să suport și Costinești.
La câțiva metri distanță, pe jumătate ascunsă după un stâlp de marmură, Iolanda Suciu, 24 de ani, lucra tură dublă ca să se țină pe linia de flotare financiară. Nu era programată la sala privată în seara aceea — făcuse schimb cu o colegă, în speranța că bacșișurile mari de la "Trandafirul de Argint" ar fi putut reduce datoria acumulată de fratele ei mai mare, Andrei, la jocuri de noroc.
Iolanda avea un instinct dezvoltat pentru pericol, format în ani de zile petrecuți la marginea economică a orașului. Ținea o tavă de argint cu o sticlă de whisky de cincizeci de ani și plimba discret ochii prin sală, cântărind fiecare masă.
Trei bărbați stăteau la masa de lângă ușa din spate. Comandaseră antricot de Angus, dar nimeni nu se tăiase din el. Beau apă minerală, nu alcool. Șezeau țepeni, cu umerii drepți, și fiecare avea un palton gros aruncat pe speteaza scaunului, în ciuda temperaturii din sală. Unul dintre ei își verifica ceasul; sacoul i se desfăcu puțin, și lumina prinse mânerul mat al unui pistol cu reductor de zgomot, prins sub braț.
Iolandei i se tăie respirația. Studie fața bărbatului — o cicatrice pe maxilar, un tatuaj cu un șacal negru pe încheietura mâinii. Îl recunoscu. Era Toma Barbu, executorul familiei Drăgulescu, rivala cea mai violentă a lui Cezar. Familia Drăgulescu era și cea care îi cumpărase datoria lui Andrei.
Căută cu ochii spre Cezar. Omul era renumit pentru precauția lui extremă, călătorea de obicei cu o gardă numeroasă. În acea seară, nimeni dintre oamenii lui nu părea să fie în restaurant.
— Scuză-mă, dragule, zise Valeria, punând șervetul de mătase pe masă. Mă pudrez puțin. Comandă risotto cu trufe.
— Sigur, răspunse Cezar, ridicându-se politicos.
Iolanda se deplasă spre o stație de servire de unde putea vedea holul spre toalete. Valeria trecu pe lângă masa celor trei bărbați. Schimbul dură sub o secundă — încetini, privi direct spre Toma Barbu și dădu din cap, scurt și clar. Toma puse palma pe masă și bătu cu arătătorul de două ori. Confirmare.
Tava tremura în mâinile Iolandei. Valeria nu era victimă. Era parte din plan.
Iolanda se retrase în stația de servire, încercând să decidă ce să facă. Regulile lumii din care venea erau simple: cine vede afaceri periculoase, tace. Dacă Cezar murea, echilibrul puterii din oraș se năruia. Ar fi urmat un război între cele două rețele, iar Drăgulescu ar fi luat rapid teritoriul lui Cezar. Andrei datora douăzeci de mii de lei. După o victorie de genul ăsta, ar fi fost printre primii dați exemplu.
Se uită spre casa de marcat și rola de bonuri fiscale de lângă ea. Se hotărî. Luă un pix din șorț și scrise, pe dosul unui bon alb, un mesaj scurt: Logodnica te-a vândut. Au venit înarmați. Împături bonul într-un pătrat mic și-l puse pe tavă, sub baza unui pahar curat de whisky. Își potrivi respirația, își aranjă șorțul și se întoarse în sală.
— Whiskyul dumneavoastră, domnule.
Cezar nici nu ridică privirea de pe telefon.
— Lasă-l acolo.
Iolanda lăsă tava jos. Când puse paharul de cristal pe fața de masă, apăsă baza și împinse biletul la vedere. Ochii lui Cezar trecură de pe telefon pe pahar. O fracțiune de secundă, privirile li se întâlniră. Ea nu se dădu înapoi; înclină discret capul spre bilet, apoi se îndepărtă spre bucătărie.
Cezar supraviețuise zece ani în vârful unei organizații pentru că nu reacționa niciodată pripit. Nu înșfăcă hârtia. Ridică paharul și băut pe îndelete. Când îl puse înapoi, mâna lui ascundea pătratul de hârtie, iar sub masă, îl deschise.
Logodnica te-a vândut. Au venit înarmați.
Trei secunde nu respiră. Mintea lui respingea acuzația — o iubea pe Valeria, alianța cu familia Petran era una dintre cele mai importante realizări ale carierei lui. Apoi amănunte din ultima lună căzură la locul lor. Valeria insistase să sărbătorească aniversarea exact la "Trandafirul de Argint". Se plânsese săptămâni la rând de prezența gărzii lui, până îl convinsese, pentru prima oară în trei ani, să-și lase oamenii în afara perimetrului imediat. Cerușe masa centrală, cea mai expusă din toată sala.
Cu o săptămână în urmă, Horațiu Petran lichidasem discret cincisprezece milioane de lei din active și transferase banii într-un cont din Cipru. Cezar crezuse că e vorba de evaziune fiscală. Acum înțelegea că erau fonduri pentru operațiune.
Fără să-și miște capul, Cezar cercetă sala. La masa din spate, cei trei bărbați cu paltoane, mâncarea neatinsă. Lângă intrare, alți doi, aceeași poziție țeapănă. Îl recunoscu pe Toma Barbu. Ospătărița spusese adevărul. Planul era bine pus la punct: de cum Valeria ajungea la toaletă, cei cinci se ridicau și transformau centrul restaurantului într-un câmp de execuție.
— Scuze că am stat atât, zise Valeria, revenind și așezându-și rochia. Surâsul ei rămăsese perfect, dar maxilarul îi era încordat.
— Totul e în regulă? întrebă Cezar, cu o voce care nu trăda nimic.
— Perfect. Ți-a fost dor de mine?
— N-ai idee, răspunse el, strângându-i mâna ca să n-o poată retrage cu ușurință.
Cu cealaltă mână, sub masă, scoase telefonul criptat și, fără să privească tastatura, trimise trei litere lui Marius, locotenentul lui, care aștepta într-un SUV negru la trei străzi distanță. LAZ. Cod Lazăr — amenințare letală imediată, autorizație de intervenție completă, fără supraviețuitori din tabăra ostilă.
— Am vorbit cu tatăl tău ieri, zise Cezar relaxat. Părea îngrijorat de transportul de mâine din Constanța.
Surâsul Valeriei se clătină o fracțiune de secundă.
— Tata e mereu îngrijorat de afaceri. Știi asta.
— Știu, zise Cezar, verificând ceasul. Mai rămâneau aproximativ un minut. Calculează fiecare risc și nu acționează decât atunci când e sigur de rezultat. De asta am găsit interesant că a transferat cincisprezece milioane de lei într-un cont din Cipru marți trecută.
Pupilele Valeriei se dilatară, culoarea îi fugi din obraji. Încercă să-și tragă mâna. Cezar strânse și mai tare, până gemu.
— Mă doare.
— Nu te uita la ei, zise Cezar, cu vocea coborâtă. Uită-te la mine.
Frica îi luase locul jocului de dragoste pe fața ei.
— Ai crezut că mă poți manipula, continuă el. Tu și tatăl tău voiați să-mi dați teritoriul pe mâna lui Drăgulescu și să plecați nepedepsiți.
— Nu știu despre ce vorbești.
— Nu minți.
Toma Barbu se ridică de la masă, mâna lui îndreptându-se spre tocul armei. Ceilalți doi de lângă intrare se ridicară la rândul lor. Operațiunea începuse.
— Ai făcut o singură greșeală fatală, îi spuse Cezar.
— Care? întrebă Valeria, cu lacrimi de panică adunate-n ochi.
Ușile masive de la intrare se făcură țăndări.
— N-am lăsat niciodată câinii fără lesă, răspunse el fără urmă de căldură în glas.
Explozia smulse ușile grele din țâțâni, iar lemnul nici nu ajunsese bine pe covoare când Marius intra deja în restaurant. Fusese cândva militar de elită, iar oamenii din spatele lui erau foști luptători din unități speciale, plătiți de organizație pentru disciplina lor, îmbrăcați în echipament tactic negru și cagule, cu arme automate cu reductor.
— Contact frontal, ordonă Marius.
Toma Barbu nu-și scosese bine arma din toc, când o rafală scurtă îl trimise peste masă. La masa centrală, Cezar reacționă fără șovăire — o prinse pe Valeria de ceafă și o împinse sub masa grea, folosindu-se de greutatea ei ca să-i țină pe amândoi la pământ cât timp gloanțe cu reductor zburau pe sus.
— Stai acolo, îi zise, altfel îi las să tragă în tine.
Toată blândețea îi pierise din glas. Valeria țipa, încovrigată, inelul de cinci carate zgâriind gresia.
Cei doi bărbați de la intrare înțeleseră că fuseseră prinși într-un culoar tactic fatal. Unul încercă să se repeadă spre un stâlp de marmură, tragând la întâmplare cu un revolver — gloanțele nesilenciate sparseră candelabrele de Murano, trimițând mii de cioburi peste masă.
Iolanda se ghemuise în spatele barului, cu brațele strânse peste cap. Mirosul de praf de pușcă și tencuială sfărâmată înlocuise aroma de trufe. Prin spațiul dintre sticle, îi văzu pe oamenii lui Marius mișcându-se în formație, fără gesturi inutile, acoperindu-se unul pe altul, curățând sala sector cu sector. O a doua echipă pătrunsese deja prin bucătărie, după ce neutralizase în liniște paznicii din spate. Două focuri scurte, dinspre flanc, puseră capăt amenințării.
Întreaga confruntare durase sub un minut.
— Zonă liberă, raportă Marius. Același răspuns veni de pe tot perimetrul.
Cezar se ridică de sub masă, scuturând tencuiala de pe costum. Se uită spre Valeria, prăbușită pe jos, rochia sfâșiată, respirând sacadat.
— Ridică-te, zise el, și doi dintre oamenii lui Marius o ridicară de brațe.
Imaginea de domnișoară intangibilă îi pierise complet. Plângea fără rezervă, sprijinită de bărbații înarmați.
Cezar se apropie de rămășițele mesei celor trei, ridică o sticlă de apă minerală rămasă întreagă și bău pe îndelete, cercetând-o pe Valeria.
— Ai crezut că tatăl tău poate plăti cea mai scumpă firmă de informații private din Europa pentru a-mi investiga companiile legale fără să declanșeze nicio alarmă pe sistemele mele?
Valeria clătină disperată din cap.
— Tata m-a forțat. Familia Drăgulescu i-a oferit un procent mai mare din taxele terminalului. A spus că devii prea puternic. N-am vrut asta.
— Mincinoasă, zise Cezar, ștergându-i blând o lacrimă, gest care o făcu să se retragă, deși el o prinsese deja de încheietură. Ai semnat autorizația de transfer către Cipru marți. I-am văzut semnătura. Cerneala nu se uscase bine când l-ai sunat pe Drăgulescu să negociezi prețul morții mele.
— Cezar, te iubesc, zise ea, agățându-se de reverele lui.
El se uită la mâinile ei, apoi la fața ei.
— Iubești puterea. Nu ai stomac pentru sânge.
O împinse și ea se prăbuși în brațele celor care o țineau.
— Luați-i telefonul și bijuteriile, îi zise lui Marius. Lăsați-o la poarta blocului tatălui ei.
Valeria se zbătea, țipând.
— Apoi începem acțiunea asupra terminalului Petran. Lichidăm toate activele familiei. Dacă Horațiu încearcă să intervină, amintiți-i că fiica lui a participat la o tentativă de omor și că eu controlez pe cine trebuie în Poliție.
Marius arătă spre cadavrele celor din familia Drăgulescu.
— Și cu ei?
— Au violat tratatul, răspunse Cezar, cu fața întunecată. În noaptea asta, le luăm tot teritoriul. Ștergeți-i.
Marius dădu din cap. Oamenii lui o duseră pe Valeria spre ieșirea sfărâmată, în timp ce ea se zbătea și țipa. Echipa tactică strângea tuburile goale de cartușe și bloca ușile.
Cezar rămase în centrul restaurantului devastat. Liniștea se instala pe măsură ce fumul se ridica spre candelabrele sparte. Se întoarse spre barul întunecat.
— Tu, strigă el. Vino de după bar.
Iolanda îngheță. Supraviețuise schimbului de focuri, dar omul pe care-l avertizase o chema acum pe nume — pe care nici măcar nu-l cunoștea.
Cu mâinile libere și vizibile, se ridică, trecând peste cioburile de la sticlele de șampanie sparte, pocnind sub tălpile pantofilor de lucru. "Trandafirul de Argint" nu mai arăta deloc ca un restaurant — fețe de masă pătate, candelabre sparte și scânteind, aer greu de miros metalic de sânge și praf de pușcă.
Cezar stătea în mijlocul ruinei, scuturând ultima tencuială de pe mânecă. Părea mai degrabă un om care inspecta niște daune minore ale proprietății sale decât unul care supraviețuise cu minute în urmă unui atentat.
Iolanda se opri la vreo trei metri de el, cu bărbia ridicată, refuzând să-și lase privirea în jos.
— Numele, zise el, cu o voce joasă și răgușită.
— Iolanda Suciu, răspunse ea, privindu-l în ochi, frica rămasă audibilă în glas.
— Ai violat prima regulă de supraviețuire în orașul ăsta, zise Cezar, făcând un pas spre ea. Un civil care vede bărbați cu arme ascunse fuge pe prima ușă. Pleacă privirea și tace. Nu scrie un bilet și nu-l dă unuia ca mine, cu arme deja pregătite.
Îi păstră privirea fixată asupra ei.
— Ți-ai riscat viața. De ce?
Iolanda înțelese că adevărul era singura ei protecție.
— L-am recunoscut pe Toma Barbu, zise ea.
Sprâncenele lui Cezar se ridicară puțin. Se apropie, testând dacă se va retrage. Ea nu se mișcă.
— O ospătăriță dintr-un restaurant cu stea Michelin îl cunoaște pe un executant al familiei Drăgulescu?
— Nu mă asociez cu el, zise ea, mânia scurtă învingând frica. Locuiesc cu fratele meu, Andrei. Are o problemă cu jocurile de noroc. Datorează douăzeci de mii de lei la Drăgulescu. Toma a venit la noi acasă acum trei zile. A spus că, dacă fratele meu nu plătește până vineri, îi rupe ambele picioare. Apoi s-a uitat la mine și a spus că familia va găsi o altă metodă să-și recupereze dobânda prin mine.
Cezar asculta fără s-o întrerupă.
— L-am văzut pe Toma la masă, continuă Iolanda. Am văzut paltoanele, în sala în care căldura trecea de douăzeci și două de grade — ceea ce înseamnă toc de umăr ascuns. Am văzut cum urmăreau ușile. Am știut ce urmează.
— Și dacă familia Drăgulescu mă ucidea, zise Cezar, înțelegând logica ei, până dimineață îmi luau teritoriul.
Ea încuviință ferm, cu bărbia ridicată.
— Datoria lui Andrei ar fi fost executată imediat. Victoria i-ar fi făcut mai îndrăzneți.
— Exact, zise ea, cu maxilarul încordat. Nu te-am protejat fiindcă-mi pasă de organizația ta sau de afacerile tale de transport. Am făcut-o pentru mine. Trebuia să supraviețuiesc săptămâna asta.
Cezar râse — un sunet sincer, întunecat, straniu de nelalocul lui în sala devastată.
— Respect pragmatismul, zise el, cu un surâs slab. Loialitatea cumpărată cu diamante și conturi din Cipru e fragilă. Fosta mea logodnică a demonstrat asta în seara asta.
O privi pe Iolanda.
— Loialitatea născută din supraviețuire comună e mult mai durabilă.
Scoase din buzunarul interior un clip de platină cu un pachet gros de bancnote de cinci sute de lei. Separă aproximativ opt mii de lei și îi întinse spre ea.
Iolanda privi banii, dar nu ridică mâinile.
— Ce e asta?
— Un bacșiș, zise el, ca și cum suma ar fi fost nesemnificativă. Pentru serviciu excepțional și o atenție neobișnuită.
— Nu-i vreau banii, răspunse ea, surprinsă chiar și pe sine de refuz. Vreau ceva ferm. Vreau datoria lui Andrei ștearsă. Vreau garanția ta că niciun om din familia Drăgulescu nu mai pune piciorul lângă familia mea.
Cezar lăsă banii. Respectul i se citea pe față. Era obișnuit cu oamenii care-l lingușeau, care se temeau de el, sau care încercau să profite de el. O ospătăriță de douăzeci și patru de ani negocia cu el într-o sală plină de cadavre.
— Toma Barbu e mort, zise el, cu autoritatea revenindu-i în glas. Până dimineață, echipele mele vor fi demontat complet structura familiei Drăgulescu. Ea nu va mai exista.
Se întoarse din nou spre Iolanda.
— Datoria fratelui tău a murit pe gresia asta. Ai cuvântul meu.
Ușurarea o traversă pe Iolanda cu atâta forță că simți genunchii cedând. Își înfipse degetele în marginea tăvii de argint pe care încă o ținea, și expiră tremurat.
— Mulțumesc.
Cezar făcu un pas mai apropiat.
— Ai instincte neobișnuite. Rămâi funcțională sub presiune extremă. Observi anomalii, evaluezi pericolul și acționezi înainte ca ceilalți să înțeleagă ce se petrece.
Îi privi uniforma pătată.
— Munca asta e o risipă de talent.
Din alt buzunar, scoase o carte de vizită mată, neagră, cu un singur emblem argintiu — logo-ul firmei Moraru Logistics Est.
— Poliția va ajunge în vreo trei minute, zise Cezar, pe un ton care făcea instrucțiunile aproape obligatorii. Le vei spune ofițerilor că erai în camera frigorifică, făcând inventar, când a început schimbul de focuri. Ai auzit zgomote puternice și te-ai ascuns. N-ai văzut nimic.
Întoarse cartea, arătând o adresă pe spate.
— Mâine, la ora douăsprezece fix, du cartea asta la adresa de pe verso și cere-l pe Marius.
Iolanda se uita fix la carton. Cezar îi explică, pe scurt, că Moraru Logistics Est își extindea rapid departamentul de securitate corporativă și informații private. Avea nevoie de oameni capabili să recunoască o amenințare ascunsă înainte ca ea să devină atac.
— Oamenii periculoși nu port mereu mască, zise el. Uneori port rochie de seară.
Cartea era mai mult decât o ofertă de angajare. Acceptarea ei ar fi dus-o permanent într-o lume a puterii corporative, a influenței obscure și a violenței de rang înalt. Oferea și o cale de ieșire din instabilitatea și sărăcia care-i marcaseră viața până atunci.
Iolanda întinse mâna. Degetele îi atinseră pe ale lui Cezar când luă cartea și o puse sigur în șorț, lângă carnetul de comenzi.
— Ne vedem la prânz, Cezar, zise ea, fără urmă de tremur în glas.
Cezar încuviință ultima dată, cu respect, și se întoarse spre intrarea sfărâmată. Sirenele poliției se auzeau deja pe străzile din Cluj. Ieși, lăsând în urmă restaurantul, logodna sfârșită și rămășițele alianței cu familia Petran.
Iolanda rămase singură, în mijlocul ruinei, cu cartea neagră mată în buzunarul șorțului. Viața pe care o cunoscuse până atunci se terminase mai înainte ca poliția să ajungă pe strada aceea.
