Am cincizeci și opt de ani și timp de unsprezece ani, după ce am rămas singură, am învățat ce înseamnă liniștea adevărată. La început credeam că o să mă sufoce. Eram obișnuită să întreb pe cineva ce vrea la cină, să las lumina aprinsă în hol pentru el, să-mi aranjez weekendul după programul altcuiva. Dar încet-încet am descoperit că singurătatea nu era monstrul pe care mi-l imaginasem. Apartamentul meu din Titan, trei camere la etajul patru, era liniștit cum nu mai fusese niciodată. Dacă strângeam bucătăria seara, dimineața o găseam exact așa. Dacă îmi cumpăram o bucată de tort de la cofetăria de la colț, mă aștepta în frigider, întreagă, numai a mea. Dacă voiam să beau un ceai după muncă și să nu fac nimic altceva, nimeni nu mă întreba de ce nu e cina pe masă. M-am obișnuit cu liniștea aia. Și mi-a plăcut.
Lucrez ca economistă la o firmă de contabilitate și, din când în când, mai acceptam o cafea cu câte un bărbat, pe Tinder sau prin cunoscuți. Unii vorbeau numai despre ei, alții căutau clar o femeie care să-i îngrijească, alții erau drăguți, dar nu simțeam nimic. Vara trecută, pe 3 august, am ieșit la cafea cu un bărbat prezentat de o colegă, un fost inginer pensionat anticipat, Costel. Avea șaizeci și trei de ani, era îngrijit, bărbierit curat, venea mereu la timp și cu un buchet mic de garoafe. Vorbea frumos despre cum apreciază ordinea, o casă caldă și respectul reciproc. Mi s-a părut, în sfârșit, omul cu care merita să încerc nu doar întâlniri, ci o viață comună.
După vreo patru luni mi-a propus să stea câteva săptămâni la mine, "să vedem dacă ne priim", a zis. Am șovăit mult. Apartamentul acela era cetatea mea, liniștea mea, locul unde toate erau exact cum voiam. Dar am cedat. Primele zile au fost frumoase. Dimineața cafeaua împreună pe balcon, seara un film, el mă îmbrățișa în bucătărie și spunea că nu s-a mai simțit așa de mult timp. M-am gândit chiar că degeaba mă ferisem atâția ani de a lăsa pe cineva să intre în viața mea.
Dar foarte rapid a apărut ce nu vezi la o cafea de o oră. Întâi au fost cănile. Una pe masă, alta lângă pat, a treia pe pervaz. Apoi șosetele lângă canapea. Apoi farfurii murdare în chiuvetă. La început le strângeam fără o vorbă, nu voiam să începem cu reproșuri, credeam că omul încă nu s-a acomodat. Dar după două săptămâni apartamentul meu nu mai era casa mea.
Programul meu e neregulat, uneori ajung acasă la șapte, alteori la nouă fără zece. Sunt zile în care, după muncă, mă țin picioarele cu greu. Și ajungeam acasă la un munte de vase în chiuvetă, o oală goală pe aragaz, iar în frigider nimic din ce pregăteam cu o zi înainte, pentru că Costel mâncase tot, fără să-mi lase nici o porție.
Prima dată când i-am spus calm că ar fi bine să împărțim treburile casei, s-a jignit. A zis că e obosit toată ziua. Când l-am rugat să-și spele măcar ceștile după el, a suspinat ca și cum i-aș fi cerut să construiască o anexă. Când i-am propus să facă el cumpărăturile, m-a sunat la birou și mi-a dictat lista, dar bani pentru piață nu dădea niciodată. Mânca cu mine, locuia la mine, folosea tot, dar cumva întreținerea gospodăriei comune era doar a mea.
Într-o seară de la mijlocul lui decembrie, pe 17, am ajuns acasă frântă. Avusesem bilanț și stătusem la birou peste program. Mă gândeam numai la ciorba de pui pe care o lăsasem în oala din frigider cu o zi înainte. Am deschis ușa frigiderului și am găsit vasul gol, spălat de el, chipurile ca o faptă bună. Costel era întins pe canapea, uitându-se la un meci. L-am întrebat dacă s-a gândit vreo clipă că și eu, după o zi de muncă, aș vrea să mănânc. Nici nu și-a dezlipit ochii de la televizor. A spus că ciorba fusese bună și, dacă mai vreau, pot să-mi fac altceva.
Atunci mi-a fiert sângele cu adevărat, așa cum nu mi se mai întâmplase cu el. Nu mai sunt o fată care trebuie să dovedească că e o gospodină bună. Nu sunt o soție care se teme de vorbele lumii. Nu sunt o femeie dispusă să servească un bărbat doar ca să aibă pe cineva alături. L-am rugat să vorbim serios. I-am spus că dacă locuim împreună, și obligațiile trebuie împărțite. Că eu nu sunt nici bucătăreasă, nici femeie de serviciu, nici recepționeră de hotel. Că în casa mea nimeni nu stă ca un domn, lăsând dezordine în urma lui.
S-a enervat imediat. A zis că exagerez, că pretind prea mult, că alte femei s-ar bucura să aibă un bărbat alături, orice ar face. Apoi a spus propoziția după care totul a devenit limpede: "E apartamentul tău, deci tu trebuie să te ocupi. Eu sunt la tine ca un musafir. Și cu musafirul trebuie să te porți frumos."
Am rămas câteva secunde cu ochii pe el și am izbucnit în râs. Nu pentru că era de glumă, ci pentru că altfel aș fi început să țip. M-am dus în dormitor, am scos geanta lui de voiaj, aia veche, kaki, cu fermoar stricat la buzunarul din față, i-am pus hainele, aparatul de ras, papucii și am lăsat tot lângă ușă. S-a ridicat brusc de pe canapea și m-a întrebat ce fac. I-am răspuns calm: "Hotelul se închide." A mai încercat să mă convingă că sunt pripită, că o să-mi pară rău, că la vârsta mea o femeie nu aruncă bărbații pe ușă așa simplu. Dar eu deja decisesem. Am deschis ușa de la intrare și l-am poftit afară.
Așa s-a terminat viața noastră comună după trei săptămâni. A ieșit cu geanta aia kaki în mână, a stat o clipă pe prag, a mai spus ceva despre cât de "nerecunoscătoare" sunt, și a plecat spre lift fără să se mai uite înapoi.
Când ușa s-a închis, primul lucru pe care l-am simțit n-a fost tristețea, ci ușurarea. Am spălat vasele, am deschis fereastra de la bucătărie să intre aer curat de pe strada Liviu Rebreanu, mi-am făcut un ceai de mentă și m-am așezat în bucătăria mea, curată, a mea. Singură. Dar din nou acasă.
Pe 18 decembrie am mers la notariat, nu pentru divorț sau partaj, căci nici nu fusesem măritată cu el, ci pentru altceva mult mai simplu și mai important pentru mine: am schimbat yala de la ușă. Costel avea o copie a cheii, i-o dădusem în prima săptămână, cu toată încrederea aia nouă și naivă. Am plătit o sută douăzeci de lei lăcătușului de la colț, Nelu, care a venit în douăzeci de minute, și am privit cum scotea yala veche și punea una nouă, cu cinci chei proaspete, lucioase. Le-am pus pe toate în sertarul din bucătărie, lângă carnetul de rețete al mamei.
Peste o săptămână Costel m-a sunat, zicea că și-a lăsat încărcătorul de laptop și două cămăși la mine, că vine să le ia. I-am spus să-mi trimită adresa unde să le trimit prin curier, pentru că ușa aceea nu mai avea cheia lui. A rămas tăcut câteva secunde, apoi a întrebat dacă vorbesc serios. Eram foarte serioasă. Am împachetat cămășile și încărcătorul într-o pungă, le-am dus la un curier de pe strada Baba Novac și le-am expediat la adresa pe care mi-a dat-o, cu plata la livrare.
Curierul mi-a dat o chitanță mică, pe care am rupt-o pe loc și am aruncat-o la coșul din colțul străzii. M-am întors acasă, am pus ceainicul la fiert și am luat carnetul de rețete al mamei din sertar, să caut rețeta aia de plăcintă cu mere pe care n-o mai făcusem de ani de zile. Am lăsat fereastra de la bucătărie deschisă toată după-amiaza.
