Mai erau patruzeci de minute până la rezervarea de la restaurantul din Cotroceni. Maria Ionescu stătea în fața oglinzii din dormitor, în rochia bleumarin despre care Dragoș spusese odată că, atunci când o îmbracă, pur și simplu nu mai poate să se uite la altă femeie.
Afară, Bucureștiul se pregătea de seară — pe strada lor din spatele Facultății de Drept vecinii tocmai stropeau ghivecele de la balcoane, iar din televizorul din living se auzeau ultimele știri sportive, pe care Dragoș le lăsa mereu pornite când se schimba.
I-a sunat telefonul. Dragoș a aruncat o privire spre ecran și ceva în expresia lui s-a schimbat.
— Ema are o seară grea.
Maria a pus cercelul pe comodă.
— Și?
— Cineva trebuie să fie lângă ea.
— Avem masă rezervată la ora nouă.
Dragoș a oftat.
— Mario, e doar o cină.
— E aniversarea noastră de zece ani.
— Ea chiar are o problemă serioasă.
Ema avea mereu câte o problemă serioasă. O dată nu-i pornea mașina. O dată o lăsase iar vreun tip. O dată se certase cu mama ei, altă dată nu putea să adoarmă, altă dată avea nevoie urgentă de ajutor să mute mobila în noul apartament din Militari. Și uneori pur și simplu „n-avea pe cine să sune". Și de fiecare dată se termina la fel — soțul Mariei lăsa totul baltă și pornea în goană spre celălalt capăt al orașului.
— Nu-ți cer s-o ștergi din viața ta, a spus Maria.
— Atunci ce vrei?
— Niște limite.
Dragoș a râs. Chiar i-a râs în față.
— N-o să încetez s-o ajut pe o colegă doar pentru că tu ești nesigură pe tine.
Iată-l. „Nesigură." „Geloasă." „Mă controlezi." Aceleași cuvinte de trei ani încoace, de fiecare dată când Maria întreba de ce fosta lui putea suna la miezul nopții, le putea strica planurile, putea cere atenție exact atunci când avea chef. Încercase să-i explice diferența dintre prietenie și dependență emoțională. Că secretele nu înseamnă nevinovăție. Că anularea planurilor cu soția pentru că o fostă vrea companie nu e normal. Că a cere protejarea propriei căsnicii nu înseamnă a-l controla pe celălalt. Fiecare discuție se termina la fel — ea se justifica, el pleca convins că a câștigat.
În seara aceea, ceva din ea a refuzat pur și simplu să mai joace jocul acesta.
— Bine, spuse ea.
El clipi.
— Ce?
— Du-te.
O privi cu atenție.
— Asta e tot?
— Da.
Pe fața lui apăru un zâmbet mulțumit.
— Vezi? A fost chiar așa de greu?
O sărută pe frunte, de parcă ar fi fost un copil care în sfârșit s-a oprit din bosumflat. Își luă geaca din cuier și, în câteva clipe, dispăru. Maria rămase lângă fereastră și urmări cum luminile din spate ale Octaviei lui se pierdeau după colț.
Își scoase rochia. O puse la loc în șifonier, exact pe același umeraș. Se așeză la birou. Deschise laptopul.
Cu trei săptămâni în urmă, o firmă mare de logistică cu sediul în Cluj-Napoca îi oferise postul de director financiar regional. Salariu aproape dublu față de cel actual, plus bonus de angajare, cheltuieli de mutare acoperite, iar după doi ani posibilitatea de a intra în programul de acțiuni al companiei. Profesional — o ocazie pe care oamenii o așteaptă ani întregi.
Iar ea tot amâna. Din cauza lui Dragoș.
Când pomenise prima oară de Cluj, el nici măcar nu vrusese să discute serios despre asta.
— Cariera mea e aici, spusese el.
— Și a mea?
— Ai și tu un job bun aici.
Pentru el subiectul era închis. Așa că îi ceruse firmei mai mult timp. Se convinsese singură că o căsnicie înseamnă compromisuri, că uneori trebuie să cedezi, că familia contează mai mult decât cariera. Doar că nu observase un lucru — în căsnicia lor, cea care cedase mereu fusese numai ea.
Redeschise e-mailul cu oferta. „Cu plăcere vă primim în echipa noastră." Citi fraza de două ori. Apăsă „Răspunde". Scrise: „Accept oferta." Trimis.
Nicio scenă dramatică. Nicio răzbunare. Câteva cuvinte care, în liniște, au schimbat direcția întregii ei vieți.
Se ridică, deschise șifonierul și scoase valiza.
Dragoș fusese mereu convins că ea are mai multă nevoie de el decât el de ea. Poate de-asta îi era așa de ușor s-o pună să aștepte. Poate de-asta credea că ea va rămâne lângă el indiferent câte cine anulează, câte apeluri nocturne preia, de câte ori nevoile Emei se dovedesc brusc mai importante decât nevoile propriei soții.
Uitase însă un lucru. Viața lor confortabilă exista în mare parte datorită disciplinei ei financiare. Economii, investiții, un cont de rezervă — o pernă financiară grație căreia Dragoș își putea asuma riscuri în carieră, știind că acasă totul e stabil. Timp de doisprezece ani, ea le administrase banii cu grijă. El, în toți acești doisprezece ani, trăise cu impresia că stabilitatea aceea există pur și simplu de la sine.
Împăturind hainele în valiză, Maria își dădu seama cât timp dedicase unei singure întrebări: „Oare Ema mai vrea să-l recâștige pe soțul meu?". Acum întrebarea părea cu totul neimportantă. Pentru că îi venise în minte una mult mai bună. Ce anume mai voia de fapt Ema de la Dragoș? Și de ce el era mereu atât de dispus să i-o ofere?
Trecuseră două ore. Tot mai împacheta lucruri când niște faruri traversară pereții dormitorului. Se gândi că e Dragoș, întors acasă. Dar atunci sună soneria. O dată, apoi încă o dată. Ieși pe hol și, în aceeași clipă, mașina lui Dragoș intră pe alee. El coborî repede și porni spre ușă.
Deschise. În prag stătea Ema. Nu plângea, nu era panicată și, cu siguranță, nu arăta ca o femeie care, cu câteva ore înainte, trecuse printr-o criză atât de gravă încât soțul Mariei fusese nevoit să renunțe la cina de aniversare a zece ani de căsnicie și să alerge s-o salveze.
Dimpotrivă — Ema era ciudat de calmă. Ținea la piept ceva adus cu ea, un dosar cu documente legat cu un elastic.
Dragoș ajunse la ușă și se opri în spatele Mariei.
— Ema?
Ea se uită la el, apoi la Maria. Întinse ceea ce ținea în mâini.
Maria încă nu apucase să înțeleagă ce vede. Dar Dragoș înțelese imediat. Toată culoarea îi dispăru din obraji. Zâmbetul lui sigur pe sine se topi, iritarea dispăru — dispăru bărbatul care, cu câteva ore mai devreme, îi râsese în față și o numise geloasă.
În dosar erau extrase de cont, transferuri de pe contul lui de economii — un cont despre a cărui existență Maria nu știuse niciodată — datând de doi ani în urmă. Șaizeci și opt de mii de lei, transferați în contul Emei în tranșe de câteva mii, mereu imediat după vreo nouă „criză" de-a ei. Pe lângă asta, un contract de închiriere pentru o garsonieră în Militari, pe care Dragoș figura ca și cochiriaș — apartamentul unde se ducea „să ajute la mutat mobila".
— Am venit să ți-l dau înapoi, spuse Ema calm, punând dosarul pe prag. Pentru că ne-am înțeles că, după ce plătești ultima tranșă, gata. Și ieri ai plătit-o. Deci gata.
Dragoș deschise gura, dar nu ieși niciun sunet. În spatele lui, în ușa deschisă a garajului, stătea valiza pe care Maria apucase s-o scoată din dormitor.
— Doisprezece ani am administrat conturile noastre, spuse Maria, privind dosarul, nu pe soțul ei. Știam la leu cât aveam în depozit, cât în fondul de urgență. Niciodată nu te-am întrebat de unde scoți banii pentru „retragerile" tale urgente de pe card. Prostie din partea mea.
Se aplecă, ridică dosarul și-l strânse la piept, acolo unde, cu o clipă înainte, Ema îl ținuse ca pe o sentință.
— Marți mă mut la Cluj. Am primit postul. Avocatul pentru partajul bunurilor are datele mele din vineri, iar ăsta — bătu cu degetul în dosar — va fi anexa numărul unu.
Intră în casă, lăsându-i pe amândoi pe prag, unde ardea doar lumina de pe hol și nimic altceva.
