Lucrez de nouăzeci de secunde pe săptămână, atât cât îmi ia să revelez un rulou de film, de aproape douăzeci de ani la un studio foto din Cluj-Napoca, pe strada Memorandumului, lângă piața de vechituri unde duminica se vând rame de bicicletă și reviste îngălbenite. Numele meu nu are nicio legătură cu povestea asta — eu sunt doar omul care developează ce prind alții, și de la fereastra laboratorului am văzut, în primăvara trecută, o scenă pe care n-am reușit s-o scot din cap.
Vecina mea de palier, Mirela Fodor, are cincizeci și trei de ani și lucrează la o policlinică din zonă ca asistentă de radiologie. Soțul ei, Costel, a condus timp de optsprezece ani un service auto pe strada Fabricii, un loc mic, cu două rampe și un calendar cu pisici pe perete, pe care l-a primit de la tatăl lui. Mirela n-a pus niciodată mâna pe afacerea aia — zicea mereu că e treaba bărbaților, ea se ocupa de facturi și de cafeaua clienților care așteptau.
În martie, Costel a avut un infarct la service, chiar sub mașina unui client, un Dacia Logan vechi cu un scaun arzător stricat. L-au dus la Urgențe, iar eu am aflat povestea pentru că Mirela a venit la mine să developez niște poze vechi de la nunta lor, din 1998 — voia să aibă ceva frumos de pus pe noptieră în camera de spital. Avea mâinile pline de pete de cafea uscată pe mânecă, de parcă fugise de acasă fără să se schimbe.
Ce n-a spus nimănui la început, dar mi-a mărturisit mie în laborator, printre mirosul de developator și fixator, a fost că Costel semnase actele de transfer al service-ului cu o lună înainte de infarct — pe numele fratelui lui mai mic, Sandu, fără s-o anunțe. Sandu avea treizeci și unu de ani, lucrase cinci luni la service și plecase certat cu Costel pentru o diferență de bani la salariu. Mirela a găsit hârtiile într-un dosar de plastic roșu, pus sub televizor, în timp ce Costel era încă în spital, legat la perfuzii.
— N-am zis nimic nimănui pentru că nu știam ce să zic, mi-a spus ea, în timp ce eu puneam fotografiile la uscat pe sfoară, cu cleme de lemn. Nu știam dacă să mă enervez pe el sau pe mine, că nu l-am întrebat niciodată nimic despre afacerea asta în optsprezece ani.
Costel a ieșit din spital după unsprezece zile, slăbit, cu un stent și cu interdicție de la medic să mai ridice ceva mai greu de cinci kilograme. Sandu a apărut în a doua zi după externare, direct la ei acasă, cu dosarul roșu sub braț și cu un notar de încredere programat pentru vineri — voia ca Costel, încă în pijama, să semneze și ultima hârtie, cea prin care renunța definitiv la orice pretenție asupra clădirii în care funcționa service-ul.
Am aflat de scena asta pentru că Mirela a venit la mine chiar în ziua aceea, vineri, pe la ora cinci, cu telefonul în mână și mâinile tremurând — nu de frică, ci de furie, cred, pentru că apăsa ecranul mai tare decât ar fi fost nevoie. Voia să-i developez o poză făcută cu telefonul vechi al lui Costel, din 2006, de la ziua lui de naștere — un instantaneu din care se vedea Sandu, tânăr, râzând cu o cheie franceză în mână, în fața aceluiași service.
— Mi-a zis să i-o dau lui Sandu, ca cadou de împăcare, mi-a spus Mirela, și eu am crezut că vorbim de nostalgie, nu de altceva.
Dar n-a fost deloc despre nostalgie. Mirela mi-a povestit, în timp ce aștepta poza, că s-a dus direct la notarul programat de Sandu pentru vineri și, fără să-l anunțe pe nimeni, a adus cu ea extrasul de cont al familiei și un dosar cu facturile pe care le păstrase ea, timp de optsprezece ani, pentru fiecare piesă cumpărată pentru service — pompe de ulei, anvelope, un compresor nou în 2019. Patru mii două sute de lei, suma exactă pe care o investise din salariul ei de asistentă, bani pe care Costel nu-i știa nici el cu precizie.
În fața notarului, Sandu a încercat să explice că actele erau deja semnate, că fratele lui luase decizia singur, în toate mințile lui. Mirela n-a ridicat tonul. A pus pe masă dosarul cu facturi și extrasul de cont, și a cerut notarului să consemneze că cererea de anulare a transferului vine din partea ei, ca soț cu drepturi depline asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei — service-ul fusese cumpărat, de fapt, în al treilea an de mariaj, cu un credit pe care-l plătiseră împreună timp de șapte ani.
Notarul a verificat actele de căsătorie, a confirmat regimul de comunitate de bunuri și a oprit procedura de transfer pe loc, până la clarificarea situației în instanță civilă. Sandu a rămas cu dosarul roșu în mână, în fața biroului notarial de pe bulevardul 21 Decembrie, fără nimic de spus. A plecat fără să mai dea mâna cu nimeni.
Eu am developat poza aia cu Sandu tânăr și cheia franceză, și Mirela a venit s-o ia abia luni, calmă, într-un impermeabil gri de ploaie — plouase toată dimineața, și pe geamul laboratorului se scurgea apa în dâre paralele. A privit poza puțin, a pus-o în poșetă, lângă un plic cu hârtii oficiale.
— O s-o pun la Costel pe noptieră, mi-a zis. Nu ca să-i reamintesc de frate. Ca să-și aducă aminte cine a plătit pentru toate piesele din poza asta.
N-am întrebat nimic mai mult. Am închis caseta cu negative, am stins lumina roșie din laborator, și afară, pe strada Memorandumului, un vânzător de la piața de vechituri strângea deja rafturile pentru ziua următoare.
