Când Valentina mi-a spus că Ilinca a rămas fără cuptorul cu aer cald exact în ziua în care venea soacră-mea la noi în Ploiești, eu am zâmbit. Așa, scurt, ca să nu se vadă ce se întâmplă în mine. Pentru că eu, Emil, treizeci și opt de ani, inginer de service la un dealer auto de pe centura orașului, tocmai dădusem cuptorul acela cadou surorii mele, Ilinca, și eram convins că fac ceea ce trebuie.
Las-o pe Valentina deoparte pentru un minut — Valentina e soția mea, are patruzeci și unu de ani, e manager de achiziții la o firmă de logistică din Ploiești, cu depozite pe centură și clienți în toată Muntenia. Eu spun povestea asta acum din partea mea, pentru că lumea a auzit-o deja de la ea, și versiunea ei sună de parcă eu aș fi un om care fură din casă. Nu-i chiar așa. Sau, mă rog, nu-i doar așa.
Ilinca, sora mea mai mică, are treizeci și trei de ani, doi băieți mici și un credit ipotecar luat acum doi ani pentru un apartament în Ploiești Vest, cartier nou, bloc nefinisat, cu pereți de rigips goi și fără nicio priză unde trebuie. Bărbatu-su lucrează în construcții, plecat pe șantiere prin țară săptămâni întregi. Ea rămâne singură cu copiii, cu rate, cu un frigider mic și fără cuptor cu aer cald, pentru că cel vechi s-a stricat exact când s-a mutat.
Cu o săptămână înainte, am fost la ea. Băiatul cel mare, Robert, avea șase ani și mă întrebase dacă poate să facă și el prăjituri "ca la bunica", numai că bunica stă la două ore de mers cu mașina, la Câmpina, și nu prea vine des. Ilinca stătea în bucătăria aia goală, cu o oală pe aragaz și un telefon plin de notificări de la bancă, și mi-a zis, așa, într-o doară: "Măcar de-aș avea și eu un cuptor ca lumea, să le fac ceva de mâncare cald când vine tata acasă."
Eu am auzit asta și mi-a rămas în cap toată săptămâna. Nu m-am gândit nicio clipă la faptul că cuptorul cu aer cald din bucătăria noastră era al Valentinei, cumpărat de ea, cu banii ei de pe un bonus trimestrial, cu factura pe numele ei. Pentru mine era pur și simplu "cuptorul din bucătărie". Așa cum e frigiderul, așa cum e mașina de spălat. Poate greșesc aici — poate chiar mi-am dat seama, undeva, în subconștient, că nu-i chiar al meu să-l dau, dar am ales să nu mă gândesc la asta, pentru că gândul la Ilinca și la Robert cu ochii lui mari, întrebând de prăjituri, era mai puternic decât orice altă socoteală.
Sâmbătă am urcat cuptorul și grătarul electric în portbagajul Dusterului meu și le-am dus la Ilinca. I-am spus și mamei, Cornelia, că am făcut asta — știam că îi va plăcea gestul, că va zice că, în sfârșit, în familia asta cineva se poartă frumos. Așa a și fost. Mama m-a sunat seara, încântată, zicând că sunt "singurul om de nădejde din familia asta". Nu mint dacă spun că vorbele ei m-au făcut să mă simt bine. Poate prea bine.
Valentina s-a întors duminică dimineață de la Timișoara, unde deschisese un nou depozit pentru firmă — trei săptămâni de muncă, ședințe, drumuri, nopți în hotel de aeroport. A intrat în bucătărie cu geanta de voiaj încă pe umăr și a văzut colțul gol de pe blat. Nu a țipat. Asta-i partea care m-a luat prin surprindere. S-a oprit, pur și simplu, și a întrebat, rar, aproape silabisind: "Unde e mașina mea de gătit?"
I-am explicat despre Ilinca, despre novoselia — de fapt nu era chiar novoselie, se mutase de doi ani, dar organizase o mică petrecere pentru vecini și rude, prima dată când avea casa "gata de arătat" — și despre cum "suntem o familie" și "fratele trebuie să ajute sora mai mică". Am zis și de grătar. Am adăugat, ca să par rezonabil, că îi cumpăr eu una nouă, ceva mai ieftin, oricum toate fac cam la fel.
Ea a rămas cu geanta pe umăr, cu privirea fixată pe blatul gol, și mi-a spus doar atât: "Trei săptămâni am dormit în camere de hotel de aeroport ca să pot cumpăra chestia aia." Apoi a întors spatele și s-a dus în camera de lucru, unde ținem laptopurile și, într-un sertar, un dosar cu documente de garanție pentru electrocasnice. Am auzit sertarul deschizându-se și închizându-se. Nu m-am gândit atunci că asta avea să conteze.
A doua zi, mama a venit la noi la prânz, așa cum face de obicei o dată pe lună, cu o plasă de la piața din Câmpina plină de gogoșari murați pe care insistă mereu să ni-i lase, chiar dacă nu-i mâncăm niciodată. Eu m-am trezit târziu, am făcut duș lung, am ieșit fluierând, convins că lucrurile s-au aranjat de la sine, așa cum se aranjează de obicei — pentru că Valentina de obicei lasă lucrurile astea să treacă, e ocupată, nu are timp de scandaluri.
Numai că bucătăria era rece. Fripturile din frigider, marmorate, cumpărate special pentru masa cu mama, stăteau nemarinate în vasul lor de sticlă. Valentina lucra la laptop, cu graficele ei de livrări deschise, ca și cum ziua era una obișnuită.
Mama a intrat, a mirosit aerul, a zis ceva de genul "aici nu miroase deloc a mâncare" și s-a așezat pe canapea, aranjându-și șalul. Eu am simțit cum îmi urcă furia în gât. Am întrebat de ce nu s-a gătit nimic. Valentina mi-a răspuns calm că friptura groasă, marmorată, se face la grătarul electric, cel pe care nu-l mai are.
Ce a urmat a fost, recunosc acum, jenant pentru mine. Mama a zis ceva despre "femeile din ziua de azi care nu mai știu să cedeze", despre cum "pe vremuri se făcea pe plita de fontă și nimeni nu murea de foame". Eu am zis să prăjească pe tigaia mare, "ce atâta scandal pentru un fleac". Valentina s-a ridicat, a scos din dosarul acela un bon fiscal și l-a pus pe masă, exact în fața mamei.
Am văzut suma. Nu vreau s-o spun aici, dar era mare — un salariu bun de-al meu pe o lună și jumătate. Și numele de pe bon era al ei. Mama a mormăit ceva despre "bugetul comun", dar Valentina a deschis și aplicația băncii, chiar acolo, pe telefon, lângă bon, și a citit rar cifrele, una câte una: în ultimele șase luni eu transferasem în contul comun exact suma care acoperea întreținerea pe patru luni. Restul — mâncare, benzină pentru amândouă mașinile, cauciucuri de iarnă pentru Duster-ul meu, vacanța noastră din Bucovina de anul trecut — plătise ea singură.
Am încercat să spun ceva despre reparațiile de la service, dar cuvintele mi-au sunat goale chiar în gura mea. Și atunci a sunat telefonul meu. Ilinca. Am respins apelul, din reflex, dar ea a sunat imediat la loc, iar mama, fără să mă întrebe, a apăsat pe ecran.
"Bine că ai răspuns," a zis Ilinca, veselă, prin difuzor, "am cumpărat carne, vrem să încercăm grătarul, dar nu găsim instrucțiunile în cutie, le-a ținut Valentina, nu?" Am întins mâna spre telefon, dar Valentina a fost mai rapidă.
"Instrucțiunile sunt la mine, Ilinca, împreună cu certificatul de garanție, pe numele meu. Grătarul ține-l, e cadoul meu de rămas-bun pentru familia voastră."
A urmat o pauză lungă pe fir, apoi Ilinca a închis. Mama s-a ridicat, apucându-și șalul, spunând ceva despre lipsă de respect, despre cum "nu se vorbește așa în fața soacrei", despre cum "o batjocorește pe la spate". Valentina s-a ridicat de la masă, a zis că friptura e în frigider, tigaia în sertarul de jos, uleiul pe raft, și că ea are treabă.
Am încercat s-o opresc în hol. I-am spus că e datoare familiei, că mama a venit special. Mi-a răspuns că nu-i datoare nimănui nimic și că nu mai servește nici sărbătorile familiei, nici gesturile mele mărețe făcute pe banii ei. A luat cheile de la Logan-ul ei și a plecat, fără să se uite înapoi.
De atunci a trecut vreo lună. Prânzurile de duminică cu mama s-au terminat de la sine. Mama s-a supărat și refuză să vină dacă nu i se pune masa și nu i se cere iertare — lucru pe care Valentina nu are de gând să-l facă. Eu am încercat la început să fac scandal, am amenințat că mă mut la Ilinca, m-am plâns surorii mele la telefon de "răceala" și "zgârcenia" nevestei mele.
N-a mers. Valentina n-a reacționat la nimic din toate astea. Pur și simplu a încetat să mai cumpere mâncare pentru amândoi. În frigider au rămas salatele ei, brânza de vaci, peștele, cutii de mâncare comandată de la un restaurant de lângă birou. Rafturile s-au împărțit clar, ca o graniță pe care n-am trasat-o eu.
A trebuit să învăț să fierb găluște congelate și să fac ochiuri. Am încercat de două ori să prăjesc friptura aia marmorată pe tigaie, ca să dovedesc că mă descurc și eu — am ars-o de ambele dăți și am mânjit toată plita cu grăsime, pe care tot eu a trebuit s-o curăț, pentru că Valentina n-a mai atins-o.
Cuptorul cu aer cald nu i l-am mai cumpărat. I-am zis, într-o seară, din orgoliu, că "n-am de gând să dau niciun leu din principiu". Ea n-a comentat. Nu s-a certat, nu m-a implorat. Peste zece zile a venit un curier cu un cuptor cu aer cald nou, un model mai scump și mai performant decât cel vechi, plus un grătar electric inteligent, cu senzor de temperatură. Numai că de data asta nu le-a pus pe blatul din bucătărie.
A cerut instalarea unui dulap pe balconul închis, cel pe care-l foloseam noi pentru șase pungi Kaufland pline cu haine de sezon și o bicicletă a copiilor Ilincăi pe care o ținea "temporar" de un an. A golit dulapul, a pus înăuntru electrocasnicele noi și a montat pe ușă un lacăt cu cifru.
Trec pe lângă dulapul ăla în fiecare zi, când ies pe balcon la o țigară. Mestec găluștele alea arse, cu furculița în mână, și mă uit la cele patru rotițe ale lacătului, aliniate mereu pe alt șir de cifre greșite câte încerc eu. N-am cerut-o niciodată pe față.
