Sunt Ionela, am patruzeci și trei de ani, lucrez la o farmacie din Ploiești, pe Bulevardul Republicii, la două uși de brutăria unde miroase mereu a covrigi calzi dimineața. Am doi copii: Larisa, șaisprezece ani, și Matei, zece. Sora mea, Camelia, are patruzeci și opt și e contabilă la o firmă de transport din Brașov. Ne vedem des, dar niciodată suficient de des încât să uit cum poate fi când vrea ceva.
Larisa s-a născut cu pete mari, ciocolatii, împrăștiate pe umeri, pe gât și pe un braț. Medicul de familie ne-a spus de la început că sunt doar nevi, fără riscuri, dar copiii din cartier n-au știut niciodată să fie blânzi cu ce nu înțeleg. La grădiniță o strigau "pătată". La liceu, în vestiarul de sport, o auzeau șoptind în spatele ei "uite-o pe cea cu hărți pe piele". Larisa a învățat repede regula ei: bluze cu mânecă lungă, chiar și în iulie, la treizeci și cinci de grade. Nu s-a schimbat niciodată de față cu altcineva. Fugea din cadru de fiecare dată când vedea un telefon ridicat.
De asta, când am mers în vara asta la Costinești, ce s-a întâmplat pe plajă m-a lăsat fără cuvinte. Larisa a ieșit din cabină într-un costum de baie în două piese. A stat acolo, cu tălpile în nisipul fierbinte, și pentru o clipă am crezut că se răzgândește și fuge înapoi.
— Mamă, spuse ea, cu vocea puțin tremurată. Nu mai vreau să mă ascund. Petele astea sunt eu. Tot sunt frumoasă.
N-am mai zis nimic, am strâns-o în brațe cât am putut de tare, ca să nu-mi vadă ochii umezi. Prima dată în șaisprezece ani stătea în soarele de amiază, cu pielea ei toată la vedere, fără să se uite peste umăr să vadă cine se holbează.
Credeam sincer că vacanța asta o să fie amintirea cea mai frumoasă a familiei noastre. Apoi a apărut Camelia.
Sora mea s-a invitat singură la Costinești cu o săptămână înainte de plecare, "să mai stăm și noi împreună, ca pe vremuri". Numai că fiecare zi de-acolo s-a transformat într-o ședință foto fără sfârșit — a ei. Iar Larisa, care tocmai învățase să stea în cadru, a ajuns din nou să dispară din el.
— Larisa, mută-te puțin, strica lumina. Mai încă o dată. Nu, șterge poza asta, arăt groaznic în ea.
Până la finalul săptămânii, în tot albumul de vacanță, fiica mea apărea în doar trei fotografii, din vreo optzeci făcute.
La trei zile după ce ne-am întors acasă, am organizat o cină, cu toată familia adunată în jurul mesei din sufragerie, cu ferestrele deschise spre stradă și televizorul mut pe un meci de fotbal pe care nimeni nu-l urmărea. Larisa a coborât într-o rochie galbenă, fără mâneci. Zâmbea altfel decât o știam eu de ani de zile — nu zâmbetul acela nesigur, cu colțul gurii tras într-o parte, ci unul adevărat.
Atunci Camelia a scos telefonul.
— Nu-mi vine să cred că trebuie să șterg jumătate din poze, a spus, plimbând degetul pe ecran.
S-a oprit la o fotografie de pe plajă, cu Larisa fericită, cu brațele întinse spre valuri.
— Uitați-vă la ea, a zis rece. Toată lumea o să-i vadă imediat pielea.
Larisa a înghețat cu furculița în aer. Camelia a mărit imaginea cu două degete.
— Petele astea sunt peste tot. Lumea o să întrebe. De ce ai lăsat-o să poarte așa ceva?
— Camelia, ajunge, am zis.
N-a ținut cont.
— Spun doar adevărul. Trebuie să știe cum o văd ceilalți. Putea să se acopere.
Larisa și-a lăsat capul în piept. Simțeam cum mi se strânge ceva în gât, ca și cum aș fi înghițit o piatră.
— Ca să fiu sinceră, a continuat Camelia, din cauza ei arătăm toți prost în poze.
S-a lăsat o tăcere grea peste masă, întreruptă doar de comentariul crainicului de la meci. Ochii Larisei s-au umplut de lacrimi.
Și-atunci fiul meu, Matei, de zece ani, s-a ridicat.
Toată cina stătuse tăcut, cu camera lui foto agățată de gât — cea pe care i-o cumpărasem special pentru Costinești, ca să-și facă propriile poze, nu doar ale mătușii lui. A pus-o încet pe masă, lângă farfurie. Apoi s-a uitat drept la Camelia și a spus:
— Mătușă, am poza asta și de pe telefonul meu. Nu ai reușit s-o ștergi de acolo.
A întors ecranul spre ea. Era exact clipa aia — Larisa în valuri, zâmbind cu adevărat, cu petele ei la lumina zilei, fără urmă de rușine.
— O s-o pun mărită, cât mai mare, pe frigider. Ca s-o vedem în fiecare dimineață.
Camelia a albit. A deschis gura să spună ceva, dar n-a ieșit niciun sunet. S-a ridicat brusc, scaunul a scârțâit pe parchet, și-a luat geanta de pe spătar și a plecat spre ușă fără să mai spună la revedere nimănui. Am auzit portiera mașinii ei trântindu-se afară, apoi motorul pornind și scârțâitul roților pe asfaltul umed — plouase puțin în după-amiaza aia.
N-am fugit după ea. Am rămas la masă, cu mâna pe umărul Larisei, care plângea, dar zâmbea în același timp.
A doua zi de dimineață am printat poza aia la un chioșc foto de lângă farmacie, format mare, și am pus-o chiar eu pe frigider, sub un magnet cu harta Deltei Dunării, adus dintr-o vacanță veche. Larisa trece pe lângă ea în fiecare dimineață când își toarnă cafeaua cu lapte înainte de școală, și de fiecare dată o privește o secundă în plus, fără să mai lase capul jos.
Camelia n-a mai sunat de-atunci. Iar când mama a întrebat de ce nu vine sâmbătă la mine, la ziua Larisei, i-am spus doar atât: că masa asta e pentru cei care o iubesc pe fiica mea așa cum e, nu pentru cei care numără petele de pe pielea ei.
