Am comandat slujba de pomenire pentru Nicolae la un an de la moarte și le-am spus copiilor cu o lună înainte. N-a venit niciunul — fiica avea un training la Cluj, fiul „a intervenit ceva". În ultima strană stătea domnul Ilie de la atelierul de strungărie unde lucrase soțul meu, îmbrăcat la costum. „Nicolae zicea că hainele bune sunt pentru zilele importante."
M-am întors când preotul a început să citească pomelnicul. „Pentru odihna sufletului robului lui Dumnezeu Nicolae, la un an de la trecerea la cele veșnice, din partea soției Elena." Vocea nu mi s-a frânt, pentru că n-am lăsat-o. Dar l-am văzut pe omul acela din ultima strană — cărunt, cu spatele drept, în costumul închis la culoare care era clar prea larg pentru el — și ceva s-a rupt înăuntrul meu. Pentru că el a venit. Iar copiii mei, nu.
Biserica din Titan, marți, la șapte fără un sfert dimineața, e aproape goală. Trei bătrâne cu mătănii, un bărbat cu șapcă de stofă care vine la fiecare slujbă, indiferent de zi. Și eu. Și domnul Ilie, pe care nu-l mai văzusem din ziua înmormântării.
După slujbă a venit spre mine afară, în curtea bisericii, unde plopii scuturau deja frunze pe alee. Ținea în mână un singur trandafir alb, dintre cei obișnuiți, luați de la tarabă, șaisprezece lei bucata.
— Doamnă Elena, să nu credeți că mă bag unde nu-mi fierbe oala, a zis, și am văzut că-i era stânjenit. Nicolae zicea că hainele bune sunt pentru nuntă, pentru înmormântare și pentru când chiar are nevoie cineva să vii lângă el.
Am luat trandafirul și n-am găsit cuvinte. Am dat din cap. Domnul Ilie a dat și el din cap și a pornit spre stația de tramvai.
Am rămas în fața bisericii cu floarea aia și m-am gândit că soțul meu — strungar cu treizeci și doi de ani de muncă la fabrica de mase plastice de pe Vitan, un om care nu spusese niciodată „te iubesc" cu voce tare — reușise să-i spună așa ceva unui coleg de atelier. Iar colegul ținuse minte.
Cu Nicolae am fost treizeci și opt de ani împreună. Ne-am cunoscut la un bal la Casa de Cultură din Berceni, eu aveam optsprezece ani, el douăzeci și doi și mirosea a loțiune de bărbierit „Old Spice", cumpărată de la un vecin care aducea marfă din vamă. Dansa țeapăn ca un stâlp de telegraf, dar conducea sigur pe mine. Asta mi-a plăcut. Siguranța aia.
Treizeci și opt de ani Nicolae a fost sigur. Sigur că trebuie să te scoli la cinci. Sigur că băieții trebuie să învețe carte. Sigur că rata la apartament o plătim la timp, că zugrăvim singuri, că vara mergem la mare, la Costinești, pentru că de ce să dăm bani pe extra. Sigur că eu știu că mă iubește, chiar dacă n-o spune.
Și eu știam. Treizeci și opt de ani am știut. Numai copiii noștri — Cristina și Bogdan — parcă nu prea.
Cristina are treizeci și nouă de ani, locuiește lângă Cluj, are o firmă de traininguri corporate. Când o sun, e mereu „între două ședințe". Bogdan are treizeci și cinci, e la București, programator, dar lucrează pentru o firmă de afară și tot repetă că are „call-uri" și „deadline-uri". Amândoi au venit la înmormântare, acum un an. Cristina a plâns. Bogdan a stat cu fața de piatră și pe urmă a zis: „Mamă, tata n-ar fi vrut să ne dăm în spectacol."
Poate că n-ar fi vrut. Dar Nicolae ar fi vrut ca fiul lui să vină la slujba de un an.
Am sunat-o pe Cristina cu o săptămână înainte, să-i reamintesc. Am auzit un oftat.
— Mamă, țin minte, dar am o conferință la Timișoara. Nu se poate muta. Aprind o lumânare acolo, bine?
— Bine, am zis, pentru că ce altceva puteam să zic?
Bogdan mi-a scris un mesaj în seara dinainte: „Mamă, am o predare mâine dimineață, nu ajung la biserică, dar sun după-amiază, promit." N-a sunat nici la ora două, nici la ora șase. A sunat a doua zi seara, cu vocea aia veselă, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat: „Mamă, cum a fost, ai avut lume?"
I-am spus adevărul. „N-a fost nimeni din familie, Bogdane. Doar domnul Ilie de la atelier." A tăcut câteva secunde, apoi a zis ceva despre proiect, despre stres, despre cât de repede trece timpul, și am înțeles că discuția se închisese pentru el înainte să înceapă cu adevărat pentru mine.
M-am dus acasă cu trandafirul într-un pahar de apă pe masa din bucătărie, lângă poza lui Nicolae de la nunta Cristinei, singura fotografie în care zâmbește cu gura deschisă. M-am uitat multă vreme la sertarul din dulapul de haine, acolo unde ținusem, împăturit, costumul lui gri, cel pe care nu-l mai purtase decât la nunți și la o singură înmormântare — a mamei lui.
A doua zi dimineață am scos din același sertar dosarul cu actele apartamentului. Nicolae lăsase totul pe numele lui, iar eu, ca soție supraviețuitoare, aveam de rezolvat succesiunea — o amânasem un an întreg, din lene, din durere, din speranța vagă că amânarea ține ceva viu. M-am dus la notar chiar în ziua aceea, cu buletinul, cu certificatul de deces, cu actul de proprietate.
Notarul mi-a explicat clar: apartamentul din Titan, evaluat la o sută zece mii de euro, urma să fie împărțit legal în trei cote egale — mie și celor doi copii, câte o treime fiecăruia, dacă nu se stabilea altfel prin declarație notarială. Puteam, dacă voiam, să-mi las mie uzufructul viager și să transmit nuda proprietate mai departe, sau puteam păstra totul simplu, pe numele meu, cerând acordul scris al copiilor pentru renunțare în favoarea mea.
I-am sunat pe amândoi din biroul notarial, cu telefonul pe difuzor, în fața funcționarei care aștepta răbdătoare.
Cristina a zis imediat: „Mamă, sigur, semnez orice, tu ai grijă de casă, e normal să rămână pe numele tău." Bogdan a ezitat, a întrebat ce înseamnă „renunțare", ce implicații fiscale are, dacă nu e mai simplu să rămână cota lui „ca să fie clar de la început, pentru orice eventualitate."
Nu m-am certat cu el. I-am spus doar, calm, ce hotărâsem: apartamentul rămâne integral pe numele meu, cât sunt eu în viață, iar restul îl decid singură, mai încolo, prin testament. Cine vrea să vină la mine, vine la mama lui, nu la o treime de apartament care așteaptă să fie încasată.
Bogdan a mai bombănit ceva despre „echitate" și „ce-ar fi zis tata", dar am semnat actul de renunțare cu Cristina în aceeași săptămână, la notar, cu martori. Cu Bogdan am mai vorbit de două ori, i-am explicat că nu e o pedeapsă, ci o hotărâre — că nu vreau ca averea unui om care s-a sculat treizeci și doi de ani la cinci dimineața să devină motiv de ceartă între frați după ce eu n-oi mai fi.
A semnat până la urmă, în octombrie, fără să vină personal — a trimis actul prin curier, cu o scrisoare scurtă, de două rânduri, în care spunea că înțelege.
Duminica următoare l-am sunat pe domnul Ilie, să-i mulțumesc încă o dată pentru trandafir și pentru costum. Mi-a spus că mai are unul la fel în șifonier, „pentru orice eventualitate importantă", și că, dacă vreau, poate să vină din când în când, duminica, să bem o cafea și să-mi mai povestească ce mai zicea Nicolae la atelier, lucruri pe care eu nu le știam.
I-am spus că da, să vină. Am pus paharul cu trandafirul alb pe pervazul din bucătărie, lângă ghiveciul cu mușcată, și l-am lăsat acolo până s-a uscat de tot, cu petalele curbate spre interior, ca niște palme închise.
