Mă cheamă Vasile Dobre, am patruzeci și șapte de ani și de aproape douăzeci de ani plec dimineața pe barcă de la Portul Tomis. În dimineața aia de la sfârșitul lui august, marea era agitată încă de pe la cinci, vânt dinspre larg, valuri cu creastă albă. M-am dus totuși spre barcă, pentru că aveam năvoadele puse din seara precedentă și nu voiam să le pierd.
Pe plaja de lângă dig, acolo unde stâncile negre ies din nisip ca niște dinți, am văzut ceva mic lângă una dintre ele. Am crezut că e o grămadă de haine aruncate de cineva peste noapte. Apoi grămada s-a mișcat.
M-am oprit cu mâna pe parâma bărcii.
Era un băiețel, poate doi ani, stătea cu spatele rezemat de stâncă, în apa până la glezne. Hainele îi erau ude leoarcă, părul lipit de frunte, și deși dimineața era rece — simțeam vântul prin geaca mea de pescar — copilul nu plângea, nu se ridica, nu striga după nimeni. Doar stătea acolo, cu ochii mari, parcă secați de atâtea lacrimi încât nu mai avea cu ce să plângă.
M-am apropiat, m-am lăsat pe vine la vreo doi metri de el.
— Unde e mama ta, puiule? Unde sunt ai tăi?
N-a scos o vorbă. Nici n-a tresărit. Pe nisip nu erau urme de picioare, nu era nicio geantă, niciun cărucior abandonat, nimic. Niciun suflet pe toată fâșia de plajă dintre dig și faleza veche.
M-am gândit la fata mea, Ioana, care are acum șapte ani și la vârsta asta plângea pentru orice. Copilul ăsta nu plângea deloc, și tocmai asta mă îngrozea.
M-am întins să-l iau în brațe, să-l duc undeva la căldură. Chiar atunci, ochii lui au trecut pe lângă mine, spre mare. Și am auzit.
Un plescăit greu, apoi un zgomot ca de ceva tras pe fund, în spatele meu, în apa mică. M-am întors brusc.
Ceva negru se legăna printre valuri. Am crezut întâi că e o plasă rătăcită sau o ladă de polistiren căzută de pe un vas. Valul următor a împins obiectul mai aproape de mal și mi s-a strâns stomacul.
Era o geantă impermeabilă, de felul celor pe care le folosesc pescarii de larg sau echipajele de pe ambarcațiunile mici. Lungă. Grea, după cum se mișca în apă. Cam cât un om de talie mijlocie.
M-am uitat la copil. Se uita fix la geantă, fără să clipească.
Geanta s-a rostogolit cu încă un val și a ajuns pe nisip, la câțiva pași de noi. Avea un capăt legat strâns cu o curea și, lângă fermoar, o etichetă albă cu scris.
N-am atins nimic. Am sunat la 112.
În cincisprezece minute, plaja era plină de echipaje — poliție, salvamar, SMURD. O asistentă l-a învelit pe băiețel într-o folie termică, aurie, de genul celor de la maratoane, și copilul tot se uita spre mare de fiecare dată când un val se spărgea de stâncă.
Unul dintre salvamari a scos geanta pe nisipul uscat și, abia atunci, am văzut că eticheta avea scris pe ea un nume — numele unei ambarcațiuni private. Un ofițer de poliție a verificat căptușeala gecii ude a băiatului și a găsit o etichetă cusută în interior. Scria același nume.
N-a zis nimeni nimic câteva secunde bune. Apoi i-a sunat stația unui polițist. O ambarcațiune avariată, cu numele ăla, fusese găsită cu câteva mile mai departe pe coastă, undeva spre Mamaia Nord. Goală.
Polițistul s-a uitat la copil, apoi la geanta neagră de pe nisip.
Deja mă gândeam la ce era mai rău. Un salvamar s-a lăsat în genunchi lângă geantă și a tras fermoarul principal. I-am urmărit fața. S-a schimbat într-o fracțiune de secundă. S-a uitat înăuntru doar o clipă, apoi a tras fermoarul la loc, repede. S-a ridicat și s-a uitat drept la mine.
— Vasile, a zis, cu voce joasă. Du copilul mai sus pe plajă.
Mi s-a tăiat respirația. M-am uitat în jos la băiețelul ud lipit de folia aurie. Tot se uita spre geanta neagră.
M-am întrebat dacă tăcerea lui nu venea cumva din faptul că el deja știa ce era pe plaja aia, lângă el.
Câteva secunde n-am putut să mă mișc. Salvamarul închisese deja geanta, iar fața lui îmi aprinsese în minte toate scenariile posibile, unul mai rău decât altul. L-am ridicat pe copil, i-am strâns mai bine folia termică în jurul umerilor și l-am dus mai departe pe plajă, în timp ce un alt ofițer rămânea lângă geantă. Băiatul nu s-a zbătut, nu a plâns. Doar s-a lipit de pieptul meu, cu bărbia pe umărul meu, și tot privea înapoi, spre apă.
Peste câteva minute a venit la mine unul dintre ofițeri.
— Nu e ce crezi, mi-a zis.
În geanta neagră nu era niciun trup. Era o geantă de urgență impermeabilă, dintre cele pe care echipajele de pe ambarcațiuni le țin pregătite pentru cazuri de naufragiu. Înăuntru — două veste de salvare pentru adulți, haine de schimb, acte, o poșetă de damă, o trusă de prim ajutor și un telefon sigilat într-o husă de plastic.
Ușurarea mea a durat doar o clipă, pentru că barca fusese găsită goală și nimeni nu știa unde erau părinții copilului.
Când telefonul s-a pornit în sfârșit, ecranul de blocare arăta exact ce ne temeam: același băiețel, zâmbind între doi tineri, pe puntea unei ambarcațiuni. Femeia era mama lui — am aflat mai târziu că o chema Andreea Matei — iar bărbatul de lângă ea, soțul ei, Mihai.
Echipele de salvare pe apă au început imediat să cerceteze zona din larg. Apoi un ofițer a observat ceva ciudat în ultimul filmuleț salvat pe telefon. Fusese înregistrat cu doar câteva ore înainte. Familia era pe barcă, atunci vremea s-a schimbat brusc, iar valurile au început să-i lovească din lateral. Imaginile erau haotice, dar în fundal am recunoscut un șir îngust de stânci negre, la câteva mile în larg.
Pescuiam pe coasta aia de aproape douăzeci de ani.
— Știu locul ăla, am zis. E un prag de stâncă în spate, nu se vede de pe mal.
Echipa de salvare și-a schimbat direcția pe loc. Băiatul a fost dus la Spitalul Județean Constanța pentru investigații, iar eu am mers cu ofițerii, pentru că puteam să le arăt exact unde erau stâncile.
Aproape două ore mai târziu, cineva de pe barca de salvare a strigat. O femeie zăcea pe pragul îngust de stâncă. Era epuizată, înghețată, abia reușea să răspundă — dar era vie. Andreea.
Punea mereu aceeași întrebare, în timp ce o ridicau la bord.
— Copilul meu… l-ați găsit pe copilul meu?
Când i-au spus că e în siguranță, a izbucnit în plâns. Dar Mihai tot lipsea. Căutarea a continuat mai departe, de jur-împrejurul stâncilor, până când un membru al echipajului a observat o mișcare lângă o porțiune de recif pe jumătate scufundată. Mihai reușise să se agațe de o stâncă toată noaptea, cu piciorul rănit. Era slăbit, grav deshidratat, dar conștient.
Amândoi părinții au supraviețuit.
Mai târziu am aflat ce se întâmplase. Când barca a început să ia apă, Mihai l-a prins pe băiat într-o vestă de salvare și a încercat să-l țină deasupra valurilor, în timp ce Andreea a apucat geanta de urgență. Un val mare i-a despărțit. Curentul l-a dus pe copil spre mal, spre apa mică de lângă stânci, în timp ce părinții lui au fost împinși mai departe, spre recif. Geanta de urgență ajunsese la țărm aproape în același loc cu copilul.
Peste două zile, eram la spital când au adus-o pe Andreea în salonul unde era băiatul. În clipa în care a văzut-o, copilul care de când îl găsisem abia dacă scotea un sunet a întins amândouă brațele spre ea. Andreea s-a prăbușit lângă pat, plângând, și l-a strâns la piept. Mihai a venit mai târziu, într-un scaun cu rotile, cu piciorul în ghips, și s-a aplecat cât a putut peste pat. A pus mâna cu degetele prinse în gips pe spatele băiatului, care încă se ținea de gâtul Andreei, și a rămas așa, nemișcat, cu capul lipit de umărul fiului lui.
Pe noptieră, cineva pusese telefonul cu ecranul deblocat, tot pe aceeași poză — cei trei pe puntea bărcii, zâmbind, înainte să se schimbe vremea.
