Eu sunt Bogdan, soțul Ilenei, și cred că de atunci am devenit alt om — unul care verifică de trei ori orice zăvor din casă.
Sora mea zice că exagerez. Că un bărbat de treizeci și șapte de ani, electrician de profesie, n-ar trebui să se trezească noaptea verificând clanța de la poarta din curtea casei de la Buzău. Dar ea n-a fost acolo în duminica aia de iulie, când Rex a lătrat ca nebunul spre Carla, fetița noastră de doi ani, și eu am crezut, pentru vreo cinci secunde care mi s-au părut un an întreg, că ciobănescul nostru german o va mușca.
Eu eram în garaj, sub maşină, cu o lanternă în dinţi şi o cheie de 13 în mână. Schimbam o garnitură la Logan-ul meu, care pierdea ulei de două săptămâni şi nu mai aveam bani s-o duc la service — plăteam încă rata la casă, patru mii două sute de lei pe lună, şi nu era loc de cheltuieli în plus. Ileana era în bucătărie, cu mâinile în aluatul de gogoşi, iar Carla se juca în curte, în rochiţa ei roz cu buline, cea pe care o cumpărasem de la piaţa din centru cu două săptămâni înainte.
Am auzit lătratul înainte să-l văd pe Rex alergând.
Nu era lătratul lui obişnuit, cel de poştaş sau de pisica vecinului. Era altceva — ascuţit, aproape rupt, de parcă ceva din el s-ar fi spart dintr-o dată. Am lăsat cheia pe jos şi am ieşit de sub maşină exact la timp ca să-l văd pe Rex traversând curtea în goană, cu colţii afară, drept spre Carla.
Am strigat numele lui. Nu ştiu nici acum ce-am strigat mai exact — poate doar "Rex!", poate şi ceva mai urât. Mâinile mi s-au umplut de unsoare de motor şi tremurau. Am alergat spre poartă, iar în capul meu se derulau toate poveştile alea pe care le vezi pe Facebook, cu câini care "au turbat dintr-o dată" şi au atacat un copil.
Ileana a ieşit şi ea din bucătărie, cu mâinile pline de aluat, ţipând numele Carlei. Pentru o clipă ne-am privit peste curte şi am văzut pe faţa ei exact spaima pe care o aveam şi eu.
Carla stătea lângă gardul din fund, palidă, cu o păpuşică în mână, iar Rex s-a oprit în faţa ei şi a început să sară dintr-o parte în alta, blocându-i orice mişcare. Fetița a încercat să facă un pas la dreapta — Rex s-a mişcat cu ea. A încercat la stânga — iarăşi. Lătra fără încetare, cu toată puterea lui de patruzeci de kilograme.
— Rex, jos! — am urlat eu, ajungând în sfârşit lângă ei.
N-a ascultat. Şi asta m-a terorizat mai mult decât lătratul însuşi. Rex asculta întotdeauna de mine. Veneam lângă el, îl luam de zgardă, el se calma. Dar în secunda aia nu mă vedea, nu mă auzea — ochii lui erau fixaţi pe ceva din spatele Carlei, ceva ce eu încă nu observasem.
Am luat-o pe Carla în braţe, cu mâinile mele murdare de ulei lăsând pete negre pe rochiţa ei roz. Plângea, agăţată de gâtul meu, iar eu îi spuneam "tata e aici, tata e aici" cu o voce care nici mie nu-mi suna convinsă.
Rex continua să latre, poziţionat între noi şi ceva din spate. Am simţit un curent de aer rece venind de dincolo de locul unde stătuse Carla cu o clipă înainte. M-am întors.
Poarta din fundul curţii — cea care dă spre drumul de ţară, spre şoseaua care duce la Mărăcineni — era deschisă. Nu larg, doar o fâşie de vreo douăzeci de centimetri. Dar suficient cât o fetiță de doi ani, curioasă, să se strecoare prin ea.
Zăvorul ăla îl reparam de luna trecută. Îmi spusesem de vreo cinci ori "mâine mă ocup". Nu mă ocupasem.
În secunda aceea am auzit un motor. O maşină — cred că era un Dacia Duster, dar n-am fost sigur niciodată — a trecut pe drum cu viteză mare, chiar pe lângă poarta deschisă, iar aerul mişcat de ea a fluturat marginea rochiţei Carlei, pe care o ţineam încă lipită de pieptul meu.
M-am lăsat să cad pe iarbă, cu Carla în braţe. Genunchii pur şi simplu nu m-au mai ţinut. Ileana a ajuns lângă noi un minut mai târziu, plângând, şi ne-am strâns pe toţi trei acolo, pe pajiştea aia, cu Rex stând lângă noi, cu respiraţia încă agitată, dar cu lătratul stins.
M-am uitat la el. Nu era nicio furie în ochii lui, nicio nebunie — doar o oboseală sălbatică, de parcă folosise tot ce avea în el în treizeci de secunde. S-a apropiat încet, a adulmecat talpa goală a Carlei, de parcă voia să se asigure că e tot acolo, întreagă.
Eu am rămas cu cheia de 13 undeva sub maşină şi cu o rochiţă pătată de ulei pe care Ileana a spălat-o în noaptea aia de trei ori, fără să scoată complet petele.
Ce ştiu sigur e asta: am sudat eu însumi, a doua zi, un lanţ nou la poarta din fund şi am montat un al doilea zăvor, pus mai sus, acolo unde mâna Carlei n-ajunge nici dacă se ridică pe vârfuri. L-am verificat de patru ori înainte să mă opresc. Ileana a stat pe treptele casei, cu Carla în poală, privindu-mă.
Carla s-a aplecat şi a mângâiat urechea lui Rex.
— Rex gălăgios, — a spus ea.
— Da, — a răspuns Ileana. — Rex a fost foarte gălăgios azi.
Carla s-a uitat la câine o clipă, apoi şi-a încolăcit braţele mici în jurul gâtului lui.
— Rex bun.
De atunci, când sora mea îmi spune că sunt prea atent cu lacătele, eu îi povestesc despre cei doisprezece centimetri dintre gard şi cadrul porţii — atât cât lăsa zăvorul spart să se mişte în vânt. Şi despre faptul că nu colţii lui Rex m-au îngrozit în ziua aia, ci cât de aproape fusesem să nu înţeleg la timp de ce lătra.
