Radu Pârvan și-a verificat ceasul pentru a șasea oară în zece minute, acolo, în sacristia bisericii Sfântul Nicolae din Brașov, pe strada Lungă, unde clopotele vechi băteau ora unsprezece și jumătate. Afară, pe treptele de piatră, soarele de octombrie bătea pieziș peste maşinile parcate — un Dacia Duster al socrilor, câteva BMW-uri ale invitaților de la firmă.
— Ești alb ca peretele, frate, îi spuse Vlad, fratele lui mai mic, aranjându-i cravata gri. Pentru prima oară în viață ai venit cu o oră mai devreme undeva.
— Verific programul. Fotograful trebuia să fie aici de la unsprezece.
— Ăsta-i discursul unui om îngrozit, Radu.
Radu nu răspunse. Își privi reflexia în oglinda veche, pătată pe margini, din spatele altarului secundar. Avea patruzeci și un de ani și construise, din nimic, un lanț de trei service-uri auto pe care le pornise cu un singur atelier în Scheii Brașovului, cumpărat cu banii de la vânzarea apartamentului bunicii. Îi plăceau facturile puse în ordine. Îi plăceau contractele citite de două ori. Căsătoria era altceva — cerea încredere oarbă, lucrul de care fugise toată viața.
Și credea, cu o convingere pe care rareori și-o permitea, că găsise femeia cu care putea să nu mai verifice fiecare cifră.
O cunoscuse pe Carmen Albu cu doi ani și jumătate în urmă, la un bal de caritate organizat pentru copiii din Poiana Mărului, undeva pe lângă hotelul La Belle Vue din Poiana Brașov. Ea lucra la organizare și, din greșeală, îl pusese la masa rezervată altcuiva. În loc să se scuze, râsese.
— Bun, zise ea, uitându-se la planul de masă, ori te mut acum și fac tot salonul să se întoarcă, ori te prefaci timp de două ore că te numești domnul Enache.
Radu se prefăcuse domnul Enache toată seara. O săptămână mai târziu o invitase la o cafenea de pe strada Republicii.
Carmen nu era ca femeile pe care le întâlnea de obicei prin afaceri. Nu era impresionată de casa lui de pe Valea Cetății, cu grădină și gard electric. Se așeza pe bancheta din bucătărie, în trening, mâncând direct din punga de covrigi, criticând restaurantul scump unde o dusese cu o seară înainte.
— Ai dat o sută douăzeci de lei pentru patru sarmale, se plânsese ea odată.
— Erau sarmale de căprioară, specialitate.
— Le-am numărat. Patru.
— La preț ăsta, fiecare sarmale contează, răspunsese el, iar ea râsese atât de tare că vărsase cafeaua pe fața de masă.
Îi plăcea cât de normal îi făcea viața. Când o ceruse de soție, lângă cabana de la Predeal, ea plânsese înainte ca el să termine fraza.
Cel puțin așa își amintea el.
Acum, muzica începea să se audă dincolo de ușa sacristiei. Vlad îi îndreptă reverul.
— Asta-i pentru noi.
Radu respiră o dată, adânc, și ieși.
Nunta avea o sută optzeci de invitați, trei sute de trandafiri albi aduși de la o florărie din Poiana Mărului și un ansamblu de lăutari pentru petrecere, programați la ora nouăseara, la restaurantul Casa Românească de pe șoseaua Poiana Brașov. Ceremonia trecu fără incidente. Carmen înaintă pe culoarul central într-o rochie fără bretele, cu trenă scurtă, și Radu simți inima bătându-i altfel, mai apăsat, de parcă îi dăduse cineva un ghiont în coaste.
Problema apăru abia la petrecere, pe la ora zece și jumătate, când nașul — un coleg de facultate al lui Radu, pe numele lui Cătălin Dobre — se ridică cu microfonul în mână, ușor afumat, și spuse ceva ce nu era în scenariul discutat cu organizatoarea nunții.
— Hai să bem pentru Carmen, care în sfârșit a luat ce i se cuvenea, zise el, ridicând paharul.
Mama lui Radu, Lenuța Pârvan, care ședea la masa de onoare cu o broșă veche de argint prinsă pe rochia bleumarin, lăsă furculița jos. Radu, care stătea lângă ea, întrebă încet:
— Ce vrea să spună?
Cătălin râse, fără să bage de seamă tensiunea.
— Nimic, glumă veche. Carmen mi-a zis, acum trei luni, că dacă nunta asta pică, își ia jumătate din service-uri oricum, că așa i-a promis Radu de la bun început.
Lenuța se întoarse spre fiul ei, dar Radu nu se uita la ea — se uita la Carmen, care își dusese paharul la buze cu o mișcare prea calmă pentru o femeie care tocmai auzise ceva nevinovat.
Petrecerea continuă, muzica reveni, oamenii dansară. Dar Radu nu mai mâncă nimic din friptura de la masa de onoare și, pe la unu noaptea, când invitații începuseră să plece, el stătea pe terasa din spate a restaurantului, cu telefonul în mână, scriind avocatului firmei un mesaj pe care-l ștersese de trei ori înainte să-l trimită.
Nu se dusese încă nicăieri, pentru că cei doi plănuiau să zboare spre Creta pentru luna de miere abia după patru zile — așa că dimineața, Radu îi ceru lui Carmen, fără introducere, pe balconul casei lor de pe Valea Cetății, cu cafeaua rece dinaintea lui pe masa de fier forjat:
— De ce i-ai spus lui Cătălin că-ți iei jumătate din service-uri dacă nunta pică?
Carmen nu se întoarse imediat. Își ținea cana cu amândouă mâinile, privind spre gardul electric.
— A fost o glumă proastă, acum trei luni, când ne certaserăm pentru invitația lui taică-tu.
— Nu sună ca o glumă.
— Pentru că nu era despre tine, Radu. Era despre mine. Despre ce rămâne din mine dacă lucrurile se rup. N-am venit la tine cu nimic, nici măcar cu un apartament. Dacă într-o zi mă trezești singură, vreau să existe o hârtie care să zică că am contat și eu la ceva.
Radu tăcu îndelung. Nu era o minciună nerușinată — era o frică, spusă pe un ton greșit, la momentul greșit, auzită de persoana greșită. Dar Radu era omul care citea contractele de două ori, nu pentru că nu avea încredere, ci pentru că cifrele nu mint niciodată despre cine ești.
Nu anulă luna de miere. Zburară la Creta, înotară în golful de la Elounda, mâncară calamari la restaurante cu mese întinse direct pe plajă. Dar în fiecare seară, înainte de culcare, Radu scria câte un rând pe telefon, în notițe, lucruri pe care le remarca și pe care, cu o săptămână în urmă, nu le-ar fi observat: cum Carmen întreba de prețul fiecărei vile pe care o vedeau de pe terasă, cum calculase, la o cină, cât ar fi costat divorțul unui cuplu din Mamaia despre care citise o știre pe telefon, de parcă aduna cifre pentru un dosar personal. Până în ultima seară avea nouă rânduri scrise, o listă pe care o recitea cu degetul mare, derulând sus-jos, ca pe un bilanț.
În ultima noapte din Creta, Carmen adormise pe șezlongul de pe terasă, cu telefonul ei descărcat lăsat pe masă. Radu îl luă pe al lui să mai adauge un rând și, din greșeală, îl așeză pe telefonul ei, care se aprinse singur cu o notificare. Pe ecranul de blocare, Carmen avea și ea notițe — nu una, câteva, scrise de când se logodiseră. Radu nu avea codul, dar primul rând se vedea întreg, fără parolă: „Dacă pleacă de la mine, nu vreau nimic din service-uri. Vreau doar să nu mă facă proasta care s-a măritat pentru bani, cum zice soacra."
Nu citi mai mult. Nu avea cum, și nici nu era al lui să citească. Puse telefonul înapoi exact cum îl găsise, își șterse propriile nouă rânduri unul câte unul, acolo, pe terasă, lumina telefonului tremurându-i pe față, și se întoarse în cameră fără să o trezească.
Trei zile mai târziu, în avion spre Brașov, Radu îi spuse totul — că scrisese notițe, că le ștersese, că văzuse din greșeală ecranul ei de blocare și un singur rând pe care nu-l putea desface din cap.
Carmen nu se întoarse spre fereastră, cum făcea de obicei când era încolțită. Se întoarse spre el.
— Ai citit și restul?
— Nu. Nici n-aveam cum.
— Bine, zise ea, și pentru o clipă pe fața ei trecu ceva ce nu era nici vinovăție, nici ușurare, ci oboseală adevărată. Atunci o să-ți spun eu ce scrie. Scrie că mi-e frică de maică-ta, de felul cum se uită la mâna mea stângă de fiecare dată când iau o furculiță de la masa voastră de Crăciun. Scrie că mi-e frică și de tine, pentru că tu numeri totul, și eu am ajuns să numesc și eu, ca să nu rămân singura din casă care nu știe cifra. N-am vrut nicio dată din partea ta, Radu. Am vrut o dată de la mine încoace, ca să nu mai fiu proasta din gura lui Cătălin.
În prima săptămână de acasă, Radu se dusese la biroul lui Mihai Georgescu, avocatul firmei, și cerut o separare de bunuri notarială — nu pentru divorț, zise el clar, ci pentru claritate. Dar înainte să ajungă la notar, îi puse hârtia lui Carmen pe masa din bucătărie, lângă punga de covrigi, și o lăsă să o citească prima.
Carmen citi în tăcere clauza pe care Radu o scrisese el însuși, de mână, pe margine: dacă în zece ani de căsnicie mariajul rezista, douăzeci la sută din al treilea atelier, cel din Predeal, pe care-l deschiseseră cu bani câștigați împreună, urma să fie trecut pe numele ei.
Apoi luă pixul, tăie clauza cu o linie dreaptă și scrise dedesubt, cu litere mai mici: „Renunț. Nu vreau procent, vreau zece ani adevărați, nu zece ani de pază." Împinse hârtia înapoi spre el.
— Semnează tu mai întâi, zise. Vreau să văd cine ești fără clauza aia.
Radu se uită la ea, la pixul lăsat pe hârtie, la linia trasă peste propria lui ofertă, și pentru prima dată de la nuntă nu mai simți nevoia să verifice nimic. Semnă fără să citească a doua oară.
Contractul fu depus la notariat în același octombrie, pe șapte, exact la o lună de la nuntă — fără procentul lui Radu, fără jumătatea lui Carmen, doar cu numele amândurora și cu data aceea, scrisă clar sub semnături.
Seara, acasă, Carmen puse pe masă patru sarmale, cumpărate de la un local de pe strada Mureșenilor, și împinse farfuria spre el.
— O sută zece lei, zise ea. Au mai scăzut prețul cu zece lei de anul trecut.
— Le-ai numărat, zise Radu.
— Mereu le număr, răspunse ea, și de data asta râsul ei nu mai avea nimic de dovedit.
