Fac livrări poștale la sate, în zona Brașovului, și de unsprezece ani am tot același traseu — Valea Viilor. Ajungi să cunoști o cutie poștală așa cum cunoști un chip. Știi la care vin felicitări de Crăciun în iulie, pentru că stăpânul lor e plecat la muncă afară, și la care vin plicuri recomandate pe care nimeni nu vrea să le semneze. Și o știi pe a Didinei Crăciun, pentru că în ultimii patru ani, pe veranda ei a ars un bec galben, ploaie sau soare, la prânz sau la miezul nopții.
Am întrebat-o o dată despre asta, pe vremea când eram încă suficient de nou ca să pun întrebări pe care poate n-ar fi trebuit să le pun. Era afară la cutia poștală, în halat de casă, verificând de parcă ar fi așteptat ceva anume — face asta chiar și duminica, deși eu nu am tură — și i-am zis: tanti Didina, becul ăsta o să vă mănânce toată factura la curent. Ea doar și-a băgat o șuviță de păr cărunt după ureche și mi-a spus: "E pentru Costel. O să vadă lumina înainte să vadă casa."
Costel era fiul ei. Vreo douăzeci și șase, douăzeci și șapte de ani. Nu l-am cunoscut niciodată cu adevărat, i-am văzut doar pozele de pe bufet, o dată când m-a poftit la o cafea pentru că trebuia semnat un colet, iar șoldul o durea în săptămâna aia. O poză de la liceu, în echipa de fotbal. Alta de la un service auto, el în salopetă, zâmbind, cu brațul pe umărul altui bărbat.
Celălalt bărbat, am aflat mai târziu, era asociatul lui de afaceri — un tip pe nume Sandu Ferariu. Cei doi aveau împreună un service de transmisii pe șoseaua spre Săcele, ceva în care Costel se aruncase cu tot sufletul de la nouăsprezece ani. Didina garantase pentru creditul de la bancă pentru spațiu. Patruzeci de mii de lei, mi-a spus odată, de parcă era o cifră pe care și-o repeta noaptea ca să n-o uite.
Iată ce am reușit să adun, de-a lungul anilor, mai ales de la ea, de la cutia poștală, uneori chiar din corespondență — afli lucruri când cari scrisori recomandate și plicuri de la bancă, fie că vrei, fie că nu. Costel intrase în niște belele. Pariuri, mi-a zis ea o dată, deși cred că era mai mult de atât — poate o femeie, poate investiții proaste, poate amândouă. Începuse să fure din contul service-ului ca să acopere găurile. Sandu a aflat. În loc să meargă la poliție, Sandu s-a dus la un avocat, și cumva — n-am înțeles niciodată mecanismul exact — actele asocierii au fost rescrise, și până să se lămurească lucrurile, Costel își cedase jumătatea lui din firma Crăciun & Ferariu Transmisii pentru opt mii de lei și o promisiune că Sandu nu va depune plângere.
A dispărut după aceea. N-a venit de Crăciun. N-a sunat-o de ziua ei, lucru pe care mi l-a spus chiar în săptămâna aia, stând pe treptele verandei cu o cardigană strânsă pe ea, deși afară erau optsprezece grade. "Crede că mi-e rușine cu el," mi-a zis. "Doamne, l-am crescut cu mămăligă cu brânză și haine de la veri după ce tac-su a plecat. Rușinea nu ține de familia asta."
În iarna aia a început să lase becul de pe verandă aprins. Mi-a spus că citise undeva — poate într-o revistă, poate doar i se păruse ei — că atunci când cineva simte că nu mai poate să vină acasă, uneori îi trebuie doar dovada că lumina încă arde, ca să-și facă curaj să bată la ușă.
Vreau să vă spun partea care încă mă apasă, pentru că am fost de față, cât de cât.
Era o marți de martie, destul de frig cât să-mi aburească respirația când i-am adus poșta — o factură de la Hidroconstrucția, un pliant cu un concurs, și un plic subțire de la primărie fără adresă de expeditor pe care s-o recunosc. Am observat o mașină oprită pe jumătate pe iarba din curtea ei, care nu era a ei. Un Logan vechi, ponosit, cu vopseaua ciupită pe ușa șoferului, cu numere din Covasna ruginite.
Costel stătea pe treptele verandei. Nu bătea la ușă. Nu intra. Stătea pur și simplu acolo, sub becul galben, de parcă ar fi stat de-o oră, poate mai mult, adunându-și curajul și tot neajungând la el.
Nu i-am spus nimic — nu erau treburile mele, și-n plus, traseul meu era deja întârziat în ziua aia. Dar am încetinit duba destul cât să văd ușa de plasă deschizându-se. Didina stătea acolo, în halatul pe care-l văzusem de sute de ori, și nu l-a întrebat nimic. Nici unde ai fost, nici de ce acum, nici ce-ai pățit la față — pentru că avea o vânătaie gălbuie pe falcă, pe care am remarcat-o chiar și de la distanța aia, ceva care spunea o poveste pe care n-am auzit-o niciodată în întregime. I-a spus doar ceva ce n-am auzit, și a deschis ușa mai larg, iar el a intrat.
Am aflat restul în bucăți, în lunile următoare, așa cum se întâmplă pe un traseu ca al meu — o vorbă la cutia poștală, un comentariu când semna pentru un colet.
Costel trăise în mașina aia trei săptămâni înainte să apară. Dormea uneori în parcarea unui hipermarket din Sfântu Gheorghe. Pierduse garsoniera pe care o închiriase în Brașov după ce banii de la firmă se terminaseră și n-a mai avut din ce să plătească chiria. Vânătaia, s-a dovedit, era de la un om căruia îi datora bani — nu Sandu, altcineva, o datorie care se adunase încercând să recupereze ce pierduse. Patru mii două sute de lei, mi-a spus Didina mai târziu, de parcă avea nevoie ca suma să fie exactă.
Nu i-a dat bani gheață și nu i-a zis să se ducă să plătească. Nu asta a făcut. Ce-a făcut — și partea asta o știu doar pentru că mi-a povestit ea însăși, stând pe verandă cu două pahare de limonadă într-o după-amiază de mai, mașina lui Costel fiind deja dusă la un atelier unde în sfârșit își găsise de lucru — ce-a făcut a fost să-și sune avocata, o doamnă pe nume Cristina Dobre, care are birou deasupra farmaciei din centru, și a pus-o pe Cristina să întocmească actele prin care căsuța de la munte a răposatului ei soț, din zona Moeciu, trecea direct pe numele lui Costel. Fără condiții. A spus că preferă să aibă ceva solid sub picioare — ceva ce putea vinde, la nevoie, ca să scape de datoria aia o dată pentru totdeauna — decât să-l tot vadă fugind de oameni prin parcări.
A mai făcut un lucru. L-a sunat chiar ea pe Sandu Ferariu. Știu pentru că eu i-am adus confirmarea de primire pentru scrisoarea aia recomandată — o somație, întocmită de Cristina, prin care îi cerea lui Sandu fie să-i răscumpere lui Costel diferența reală a investiției inițiale, susținută de actele contabile ale firmei pe care Didina reușise să le obțină, fie să riște un proces civil pentru felul în care fusese semnată "restructurarea" aia, cât timp fiul ei, după spusele ei, nu era în stare să înțeleagă ce semna. Șase săptămâni mai târziu, în contul lui Costel au apărut doisprezece mii de lei. Sandu n-a mai trecut niciodată pe la casa Didinei. Nu știu dacă cei doi au mai vorbit vreodată.
Costel locuiește încă în căsuța de la Moeciu, din câte am auzit ultima oară. Repară acum motoare mici în șopronul din spate — mașini de tuns iarba, motoare de bărci, nimic care să ceară semnătura unui asociat. Vine la masa de duminică aproape în fiecare săptămână. Știu asta pentru că la cutia Didinei vine acum, în fiecare joi, un pliant de la supermarket cu produse încercuite cu pix albastru — preferatele lui, mi-a zis ea o dată, mai ales sarmale, aceleași pe care i le făcea când era mic.
Becul de pe verandă arde în continuare. Am întrebat-o din nou acum câteva luni, pe jumătate în glumă, i-am zis că feciorul ei știe drumul acum, nu-i așa.
S-a uitat o clipă la bec, apoi la mine. "Nu mai e pentru el," mi-a zis. "Păi — e și pentru el, un pic. Dar mai ales e ca să-mi aduc aminte că am vorbit serios."
Lumina aia încă o văd în fiecare după-amiază, pe la ora patru și un sfert, când dau colțul pe Valea Viilor. Galbenă, cam slabă acum — n-a mai schimbat becul niciodată — dar tot arde.
